RO | EN

Radiaţie sau complex de radiajii electromagnetice care impreşioneaza ochiul omenesc”, lumină are „aspectul dublu corpuscular şi ondulatoriu”. Ea are efecte calorice, chimice, fotoelectrice, fotoluminiscenţa şi exercită presiune asupra unei suprafeţe pe care este reflectată sau absorbită. Opusă întunericului, ea face lucrurile vizibile şi exprimă, totodată, conceptul cunoaşterii absolute de orice tip, dîn perspectivă ştiinţifică, metaforică, simbolică, revelată etc.

În limba şi cultura română, termenul lumină încorporează un complex de sensuri şi semnificaţii care îl raportează frecvent la actul religios, la gestul ritual şi la prezenţa sacrului în existenja cotidiană. În succesiunea actelor creaţiei divine, Sf. Atanasie constată: „Toată făptura este creată în şase zile” - în prima zi este creată lumina, numită zi, se creează „însăşi natura luminii” şi, abia în cea de a patra zi, „corpul solar”, care este „carul purtător de lumină”. „Una este focul şi alta luminătorul; unul are putere de a da lumina, iar altul e constituit ca sa lumineze cui trebuie". „Luminătorii" (soarele, luna, stelele), ca şi marea, care reprezintă viaţa cu zbuciumul ei cotidian, nu vor mai fi după Apocalipsă pentru că "Dumnezeu va fi lor lumină".

În studiile consacrate culturilor tradiţionale sau arhaice, s-a acordat un interes special mai ales acestor „purtători" ai luminii care au fost interpretaţi de către etnologi drept autorităţi cu rol de divinităţi autonome, uneori chiar de primă mărime, integrate sistemelor mitologice indo-europene sau de altă origine. Cel puţin pentru cultura tradiţională românească, aceste aspecte de o importanţă capitală pentru înţelegerea structurii gândirii religioase şi a implicării acesteia în sistemul ritualurilor, credinţetor şi practicilor, sensul şi valoarea crestină ale luminii  sunt aproape ignorate.

Se poate aprecia faptul că lumina este un pol de referinţă, fundamen­tal pentru înţelegerea acestei culturi. Aceasta este prezentă în momentele de trecere, în timpul care trebuie să fie permanent inte­grat sacrului, pentru a nu pune în primejdie pe oameni şi bunurile lor şi pentru ca aceştia să nu-şi piardă şansa de a se „mântui”. Existenţa trebuie să se desfăşoare, din acest  punct de vedere, sub semnul sacrului, care este asigurat de „Dumnezeu lumină”. Prefigurări ale luminii, ca simbol al dumnezeirii, sunt exprimate prin trei tipuri de structuri în cultura românească tradiţională: focurile-rugurile de peste an, făcute din materiale vegetale, candela şi lumânarea.

Toate prefigurările luminii identifi­cate în Vechiul Testament o asocia­ză mijloacelor prin care Dumnezeu comunică şi transmite oamenilor voinţa Sa, aşa cum în textul Noului Testament, El se manifesta în sub­stanţa energiei necreate, eveniment făcut cunoscut oamenilor prin Schimbarea la Faţă de pe muntele Tabor. Cultura tradiţională româ­nească păstrează toate aceste forme de expresie cu semnificaţie fundamental ataşată viziunii creştin ortodoxe.

Încă de la început, creştinii se numeau „fii ai luminii”, Hristos este „lumina lumii” şi „soarele dreptăţii”, iar botezătorul loan şi apostolii sunt „luminători ai oamenilor”; Dumnezeu este lumină şi „dătător de lumină”. Momentele temporale deosebite, în care se concentrează prezenţa elementelor purtătoare de lumină, sunt cele două mari sărbători legate de persoana lui lisus - Crăciunul şi Paştele. Vom face câteva scurte comentarii referitoare la semni­ficaţia luminii şi valoarea simbolică a acesteia în contextul sărbătorii Naşterii. (Învierea îmbogăţeşte semnificaţiile legate de tematica lu­minii şi de exprimarea în structurile culturii, a căror limpezire necesită o informaţie mai nuanţată). Practica rituală a aprinderii focurilor sau rugurilor în scopuri pu­rificatoare, pentru protecţie şi asigu­rarea fertilităţii este cunoscută aproape în toate culturile. Focul este perceput ca divinitate de primă mărime în multe culturi arhaice, în timp ce analiza relaţiilor existente între foc, activităţile legate de acesta şi cultele solare sau ritualu­rile de incinerare constituie subiecte predilecte ale etnologiei, istoriei re­ligiilor sau arheologiei. Din infor­maţiile pe care le deţinem, studiul relaţiilor foc-lumină-divinitate, anali­zate în viziune creştină, a fost făcut, accidental, şi în contexte nespecifice de către specialiştii contemporani, preocupaţi cu precădere de perspec­tiva arheologiei folclorice pre­creştine.

O primă observaţie ar fi cea referi­toare la relativa legătură existentă între actul ritual al aprinderii focului şi momentul când au loc solstiţiile sau echinocţiile. Din punctul nostru de vedere, aprinderea focurilor în prac­tica tradiţională românească nu nu­mai că nu este legată de aceste date ale calendarului astronomic, cum se consideră frecvent când se fac referiri la culturile arhaice, dar putem spune că această viziune străveche - prin care gestul aprinderii focului semnifica o conservare a vechilor rituri de incinerare sau a gesturilor de adorare a unei divinităţi (foc) - a fost depăşită. Pentru a cita numai câteva prilejuri care determină aprinderea unor focuri, făcute totdeauna pe baza ma­teriei vegetale, amintim, dintre sărbătorile cu dată fixă: Sântandrei (noaptea de 30 noiembrie), Crăciunul, Anul Nou sau Sfântul Vasile, Gurbanul- sau Arezanul viilor la începutul lunii februarie, Măcinicii, Sângiorzul (21aprilie, când se aprinde focul viu), Sâmedru (26 octombrie - Sf. Dumitru), iar din­tre cele cu dată mobilă, în  calculul cărora intră fazele lunii şi se raportează  la Paşti: Lăsatul Secului pentru Postul Mare, Floriile, Joimarii şi Noaptea Învierii.

Este lesne de observat componenta care ordonează succesiunea gestului ritual al aprinderii focului sau a rugului şi anume celebrarea celor mai importante sărbători creştine: Naşterea şi învierea lui Iisus, comemorări ale apostolilor, sfinţilor martiri şi propovăduitori din perioada de început a creştinismului, când primele comunităţi se constituie în condiţii dramatice, toţi cei amintiţi participând la actul luminării prin convertirea noilor creştini. Complexul de gesturi rituale care duc la alcătuirea şi aprinderea rugului este împlinit de om pentru a deschide canalul de comunicare cu transcendentul în momentul de maximă concentrare a sacrului; focul şi rugul nu sunt divinităţi, ci mijloace materiale prin care Dumnezeu face cunoscută oamenilor voinţa Sa. „Modelul” este mai întâi dezvăluit celor eliberaţi din robia Egiptului, atunci când este dată Legea: „Iar Muntele Sinai fumega tot că se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum ca fumul dintr-un cuptor” (Ieşirea, 19, 18): „Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor” (Ieşirea, 24,17). Contactul direct al omului cu divinitatea se imprimă pe fizionomia celui dintâi astfel ca toţi cei care îl întâlnesc să-l recunoască drept unul dintre cei aleşi: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două Table ale Legii, el nu ştia că faţa sa strălucea pentru că grăise Dumnezeu cu el. (...) Văzând pe Moise că are faţa strălucitoare s-au temut să se apropie de el” (Ieşirea, 34, 29-30).

In textul sacru, Norul şi Focul sunt semne ale prezenţei divinităţii în preajma omului, dar nu sunt divinităţi ele însele: „Tot timpul călătoriei, ziua stătea peste cort norul Domnului, iar noaptea se afla peste el foc" (Ieşirea, 40, 38). Focul devine, astfel, unul dintre primele semne prin care divini­tatea se adresează celor ce se elibe­raseră şi le transmite legile după care urmează să-şi ordoneze exis­tenţa, între acestea, şi regulile jertfel­nicului: „După aceea preoţii (...) să pună pe jertfelnic foc şi pe foc să pună lemne. Şi pe lemnele de pe focul care e pe jertfelnic să pună preoţii (...) ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului” (Levitic, I, 7-9). Imaginea focului ca şi „canal de comunicare” a omului cu divinitatea este o prezenţă constantă în textul Vechiului Testament, alături de aceea a candelei din faţa altarului. El este purtător al luminii în timpul nopţii şi martor al comunicării dintre creaţie şi creator – „Focul este înger binefăcător” (A.R., Mss 4555, Gângiova - Dolj).

Dacă focul-lumină şi fumul care se ridică spre cer sunt canale de comunicare prin care transcendentul poate coborî spre comunitate şi instrument de jertfire, actualizate prin gesturi contemporane păstrate din vremea creştinismului primar, lumina se înscrie într-o altă secvenţă a cunoaşterii dumnezeirii. Cu prilejul celebrării Crăciunului, lumina este prezentă în viaţa fiecărei familii prin mijlocirea focului: butucul aprins în vatră în seara de 24 sau în dimineaţa zilei de 25 decembrie, numit Crăciun, a lumânării care se aprindea seara şi ardea până dimineaţă şi a candelei care este, de obicei, lumină şi jertfă permanentă în casa tradiţională. Textul protocolar al colindelor consemnează gestul ritual prin care stăpânii fiecărei gospodării se pregăteau pentru primirea cetei de colindători, vestitori ai Naşterii: „Şi te scoală, gazdă mare/Şi fă focul mare, mare/Şi aprinde-o lumânare/ Şi-o pune-ntre icoane,/ Că vă vin colindători/ Noaptea, pe la cântători”.

În cazul aprinderii luminii în ritualul celebrării Crăciunului, ne aflăm în faţa prefigurării concrete a uneia dintre formele de manifestare a prezenţei divine în esenţa ei. Aceasta nu mai simbolizează „canalul” deschis contactului omului cu Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat textul Vechiului Testament, ci chiar prezenţa lui Dumnezeu întrupat în Pruncul nou-născut ce va căpăta numele de Iisus în ziua „tăierii împrejur”. Lumina este „iluminare dumnezeiască”, „aspect real al dumnezeirii”; lumina dumnezeiască nu are un sens alegoric şi abstract, Ea este un dat al experienţei mistice, „gnoza”, cunoaşterea dumnezeirii este o trăire a luminii necreate, însăşi experienţa fiind lumină - in lumin tuo videbimus lumen („în lumina Ta vom vedea lumină”). Lumina aceasta „preschimbă în lu­mină pe cei pe care îi luminează” (Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Răsărit, p. 248-250).

Iată cum prezintă Evanghelia după Luca percepţia de către om a evenimentului Naşterii: „Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat de frică mare. (...) Şi deodată s-a văzut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ, pace între oameni, bunăvoire!" (Luca, 2, 9-14).

În „Tratatul al treilea din triada întâi contra lui Varlaam”, Sf. Grigorie Palama afirmă: „Fiul lui Dumnezeu n-a unit numai ipostasul Său dumnezeiesc (...) cu natura noastră, luând trup însufleţit şi suflet raţional şi arătându-se pe pământ şi petrecând între oameni (...) trupul Lui, care are în sine izvorul luminii harului, lumina din afară pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau şi lumina pătrundea prin ochii sensibili în suflet. (...) Lumina care luminează cu adevărat pe îngeri şi pe oameni, asemenea îngerilor, este însuşi Dumnezeu, care fiind cu adevărat lumină negrăită, se arată ca lumină şi face lumină pe cei curaţi la inimă. De aceea se şi numeşte El lumină” (D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, p. 204-205).

Temele Buneivestiri şi a Naşterii au constituit subiecte predilecte pentru pictură şi iconografie în ultimele sute de ani. În primele trei secole, pictorii din catacombe par să nu fi avut curaj să abordeze tema Naşterii, ca, de altfel, şi zugrăvirea scenelor descrise în textul sacru. Cele mai numeroase fresce s-au descoperit în catacomba Priscilla, „a Măriei”, două dintre ele, probabil din secolul al II-lea, reprezintă Bunavestire şi Închinarea Magilor (E. Branişte, Liturgica generală). Prin secolul al IV-lea, apare zugrăvită mai ales închinarea magilor. Pe faţada Bisericii Naşterii din Bethleem se afla un mozaic care prezenta această scenă (biserica a fost construită în seco­lul al IV-lea şi este una dintre puţinele edificii vechi care au avut puţin de suferit de pe urma inva­ziilor), în pictură, scena Naşterii a fost influenţată de textele apocrife, majoritatea cu rădăcini în cultura Orientului (Al. Busuioceanu, Icoanele Crăciunului, în „Sărbători fericite”, S.R.R., 1999). De-a lungul secolelor, personajele şi cadrul în care este plasat evenimentul au cunoscut diferite interpretări, care au scos în evidenţă, progresiv, personalitatea de excepţie a Copilului Iisus care se evidenţiază printr-o luminozitate strălucitoare deosebită, el devine, din ce în ce mai evident, izvorul luminii, înconjurat fiind de îngeri, şi ei trupuri de lumină. Pentru creştinismul primar, pentru care sensul şi canoanele iconogra­fice nu erau încă fixate, reprezen­tarea dramatică era nu numai infor­mativă, ci şi formativă.

Montajul dramatic ajuta înţelege­rea mesajului şi stimula trăirea intensă la nivel individual şi de grup a evenimentului. Dacă în secolul al IX-lea avem consemnate în Constantinopol dramele Irozii, Vicleinul şi Steaua, cu puţine secole înainte fiecare familie care primea vestea Naşterii adusă de colindători reproducea, în forme mai mult sau mai puţin simbolice, asemenea mo­mente. Din aceste structuri, la bază drame religioase, mistice, s-a dezvoltat scena Naşterii figurată în biserica romano-catolică şi în casele credincioşilor acestei confe­siuni şi s-a păstrat, în tradiţia creştinismului răsăritean, o formă abstractizată care încorporează şi alte componente teologice, cum ar fi rolul şi simbolica vegetalului în înlo­cuirea sacrificiului sângeros pentru iertare şi mântuire - butucul numit Crăciun, care arde în vatră şi reprezintă lumina. Este o prefigurare a ieslei din Bethleem în care străluceşte trupul noului-născut, care îşi va dezvălui, mai târziu, dumneze­irea în lumina de pe Tabor.

Acad. Sabina Cornelia Ispas