RO | EN

Întreaga operă sadoveniană ne oferă o amplă frescă a satului tradiţional românesc, prezentându-ne fragmentar aspecte ale civilizaţiei, materială şi spirituală, surprinse în decursul timpului referitoare, în mod special, la realităţile Moldovei, cunoscută şi îndrăgită de autor, fiind vorba de locurile natale (satul Verşeni, judeţul Iaşi).

Oamenii acestor locuri „umiliţi şi obidiţi” sunt eroii preferaţi în scrierile sale după cum mărturiseşte adeseori scriitorul. Oamenii lui Sadoveanu sunt elemente constitutive ale naturii în mijlocul căreia trăiesc. Identitatea om- natură stăpâneşte nu numai planul fizic ci şi pe cel psihic al eroilor lui Sadoveanu. În această interdependenţă, om – natură, au apărut aşezările omeneşti (cătune, sate) răspândite la câmpie, pe dealuri şi la munte, riguros descrise de către Mihail Sadoveanu în opera sa, în aşa fel încât etnograful poate realiza o adevărată tipologie a satului românesc, ce ar cuprinde: sate adunate la şes, sate răsfirate la munte, sate aşezate de-a lungul apei etc.

Oamenii satelor sunt „umiliţii mei prieteni”, cum îi numeşte cu căldură scriitorul, depozitari ai tradiţiilor străvechi în aşa fel încât pentru Mihail Sadoveanu ţara este satul văzut ca entitate etnografică, etică, psihologică (Constantin Ciopraga).

Numeroase referiri la satele Moldovei le aflăm în scrierile sadoveniene, referiri care pot ajuta etnograful să alcătuiască imaginea satului din Moldova, într-o monografie care să cuprindă realităţi diferite (case, anexe gospodăreşti, hanuri (ratoşe), arhitectură religioasă (biserici), datini, credinţe şi obiceiuri tradiţionale, toate prezentate într-o relaţie firească cu sărbătorile de peste an şi alte evenimente familiale (Cocostârcul albastru, Bordeienii, Paştele blajinilor, Zodia Cancerului, Neamul Șoimăreştilor, Baltagul, Șoimii, Divanul Persian ş. a.). Mihail Sadoveanu reuşeşte să transmită cititorului atmosfera specifică a acestor aşezări în diferite anotimpuri, în diferite ocazii – ceremonii sau zile obişnuite, îmbinând în mod ideal natura existentă cu viaţa locuitorilor, observându-se lesne, acea „conlucrare a românului cu firea” după cum o definea filosoful Mircea Voiculescu şi după cum însuşi autorul preciza: „Aş îndrăzni sa-ţi repet acest învăţământ; că e bine să te integrezi peisajului şi să armonizezi în toate ca să-ţi cânte fiinţa de puterea acestui pământ şi să simţi că te adaugi neamului tău. Fiindcă suntem un produs al acestui pământ şi al acestei clime şi ne aliniem lângă flora şi fauna ce ne împresoară” (Drumuri în Istorisiri din Ardeal).

O monografie etnografică cuprinde în mod obişnuit şi capitolul ocupaţii tradiţionale ale unui popor. Opera sadoveniană oferă suficiente aspecte, argumente şi comentarii ce pot sta la baza redactării acestui capitol de civilizaţie tradiţională a satului românesc înţelegând prin aceasta cultivarea pământului (agricultura) şi creşterea animalelor (păstoritul) ca fiind ocupaţii principale, iar ca ocupaţii secundare fiind considerate albinăritul, pescuitul şi vânătoarea. Aspecte propriu-zise refertoare la cultivarea pământului, prin care să ilustreze concret diferite faze ale prelucrării pământului în Moldova apar sporadic în opera scriitorului, dar numeroasele secvenţe referitoare la mulţimea morilor de apă amintite în opera sa, oferă argumente convingătoare pentru înţelegerea faptului că agricultura, ce furniza material primă pentru mori, a fost ocupaţia de bază a locuitorilor de aici (Zâna Lacului, Șoimii, Petrea Străinul, Ion Rusu, Crâşma lui Moş Precu, Fraţii Jderi, Vremuri de bejenie ş. a.).

Creşterea animalelor s-a dezvoltat în strânsă legătură cu agricultura pretutindeni, alături de ogoarele cultivate, au existat terenuri bune pentru păşunatul animalelor în timpul verii. Între animalele crescute în gospodăria românească din Moldova oile ocupau un loc important, de aceea Mihail Sadoveanu va descrie în operele sale alcătuirea unei stâni, activitatea ce se desfăşoară acolo, în mod amănunţit, dovedindu-se şi de astă data un bun cunoscător al acestei ocupaţii tradiţionale. (Demonul tinereţii, Judeţ al sărmanilor, Baltagul, Petrea străinul ş. a.)

Vânător şi pescar pasionat, Mihail Sadoveanu a scris pagini memorabile despre aceste două ocupaţii secundare ale românilor. Astfel, un volum întreg a fost consacrat celor mai interesante, frumoase şi emoţionante povestiri din lumea atât de îndrăgită a vânătorilor şi pescarilor. Este vorba, în acest caz, de Valea frumoasei ce cuprinde scurte povestiri pline de poezie, închinate frumuseţilor naturii, descries cum numai Mihail Sadoveanu o poate face, natura care se contopeşte armonios cu oamenii într-o conlucrare desăvârşită, adeseori.

Vânătorul pasionat de mai târziu îşi aminteşte cu nostalgie, în povestirea „Ucenicie într-o breaslă veche” de începutul „uceniciei sale” în breasla vânătorilor.

În Moldova, ca de altfel în toată ţara, s-a practicat un albinărit primitiv până către începutul secolului al XX-lea, folosindu-se în acest scop ştiubeie care nu erau altceva decât scorburile copacilor din pădure, trunchiurile de copaci fiind secţionate şi aduse în grădinile de pe lângă casă. Prisăcile erau formate din mai multe ştiubeie. În opera sa, Mihail Sadoveanu, se referă şi la această ocupaţie a românilor, descriind-o pe larg, cu deplină competenţă, de fiecare dată, cu talentul său recunoscut. În Prisaca de altădată cunoaştem povestea acestei minunate îndeletniciri descrisă în mod minunat de către autor.

Un capitol al unei monografii etnografice ar putea fi consacrat meşteşugurilor tradiţionale, fiind vorba în acest caz de meşteşugurile practicate din cele mai vechi timpuri, atestate documentar: ţesut, olărit, prelucrarea metalelor, ş. a. În multe din scrierile sale, Mihail Sadoveanu acordă o atenţie deosebită prezentării unor meşteşuguri tradiţionale practicate de locuitorii Moldovei, exprimându-şi de fiecare dată, preţuirea faţă de meşterii ţărani, care dovedesc pricepere şi talent în tot ceea ce fac, deşi unii dintre ei nici nu ştiau carte (Baltagul, Petrea Străinul, Un meşter şi oamenii lui, Anii de ucenicie, Cântecul amintirii, Munţii Pet ş. a.)

Prezentând satele Moldovei, Mihail Sadoveanu va descrie amănunţit casele ce alcătuiau aceste aşezări. Vom întâlni în paginile sale prezentate atât locuinţele modeste ale oamenilor săraci (bordeie) cât şi cele ale oamenilor mai înstăriţi, totul culminând cu descrierea unor curţi boiereşti. Ca de fiecare data autorul manifestă o preocupare specială pentru redarea elementelor specific, pornind de la material primă, tehnici de construcţie, plan, elevaţie, etc. în aşa fel încât etnograful ar putea realiza tipologia locuinţei tradiţionale din Moldova, bazându-se şi pe informaţiile oferite în opera sadoveniană (Bordeienii, Crâşma lui Moş Precu, Cântecul de dragoste, Cântecul amintirii, Hanul Ancuţei, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă ş. a.).

La o cercetare atentă a operei lui Mihail Sadoveanu se constată că ratoşul (hanul) constituie un subiect preferat pentru scriitor şi din acest motiv multe pagini au fost închinate acestor locuri de popas. În felul acesta s-ar putea redacta un studiu despre ratoşuri (hanuri) documentându-ne din opera marelui prozator, cunoscător al istoriei neamului românesc, în toată complexitatea acestei discipline. Se pot afla factorii care au determinat apariţia acestor hanuri sau ratoşe, amintindu-se drumurile anevoioase de altădată, ameninţările hoţilor, capriciile vremii, etc., dar şi relatările despre viaţa economică a Moldovei, bazată pe schimburi comerciale în care un rol important îl aveau cărăuşii, despre care întâlnim în opera sadoveniană, atât de multe istorisiri şi care poposeau la aceste ratoşe. (Hanul Ancuţei, Șoimii, Nicoară Potcoavă, Hanul boului, Cocostârcul albastru ş. a.). Constituind una din temele majore ale operei sale, Mihail Sadoveanu acordă hanului valoare de symbol – loc de atmosferă cu tradiţii străvechi.

În scrierile sale Demonul tinereţii, Vremuri de bejenie, Cocostârcul albastru, Anii de ucenicie, Baltagul ş. a., Mihail Sadoveanu s-a oprit şi asupra bisericilor existente în diferitele aşezări ce au constituit subiectul unor povestiri, menţionând în treacăt, aceste lăcaşuri de cult, clădiri modeste, construite din lemn de cele mai multe ori. Această precizare făcută de autor, dovedeşte cunoaşterea, întocmai, a unei realităţi referitoare la arhitectura bisericească tradiţională din Moldova şi anume faptul că în această parte a României bisericile aveau dimensiuni reduse, fiind construite din lemn asemănătoare cu casele ţărăneşti din jur.

Mihail Sadoveanu reuşeşte să contureze în scrierile sale şi interiorul traditional din Moldova cu multă fidelitate, reliefând de fiecare dată aspectele specific acestuia. Mobilierul traditional, paturi, laviţe, este amintit de scriitor dar acesta insistă de fiecare data asupra mesei rotunde cu trei picioare, având în jur scăunaşele mici care serveau pentru şezut, dar întoarse cu picioarele în sus constituiau un suport pentru ceaunul luat de pe vatră atunci când se mesteca mămăliga. Interiorul ţărănesc traditional cu mobilier atât de simplu capătă culoare, căldură şi frumuseţe, prin împodobirea lui cu scoarţe, lăicere, păretare, ştergare, etc. Textilele de interior amintite erau ţesute de stăpâna casei de cele mai multe ori, realizându-se în final piese de o valoare remarcabilă, atît prin ornamentică, cât şi prin coloritul vegetal, specific în mod deosebit Moldovei pentru o anume perioadă de timp. Mihail sadoveanu reuşeşte să ne prezinte în opera sa interioarele unor hanuri (ratoşe) care cuprind toate aspectele menţionate până acum: textile de interior, mobilier traditional, ustensile casnice şi binenţeles, apare amintit întodeauna şi colţul cu icoanele (Șoimii, Dureri înnăbuşite, Baltagul, Cântecul amintirii, Bordeienii, Crâşma lui Moş Precu, Petrea Străinul ş.a.). Cu talentul său remarcabil, în cuvinte meşteşugite, dovedind în acelaşi timp o cunoaştere temeinică a realităţii satului moldovenesc, Mihail Sadoveanu reuşeşte să ne prezinte interiorul popular tradiţional cu particularităţile specifice care îl definesc.

Numeroasele referiri la portul popular tradiţional din Moldova, aflate în opera sadoveniană, permit redactarea unui capitol destinat acestui compartiment al civilizaţiei populare, aparţinând satului moldovenesc de altădată.  Meritul scriitorului Mihail Sadoveanu constă în modul în care a reuşit să ilustreze minuţios şi corect costumul popular tradiţional femeiesc şi bărbătesc din Moldova, prezentându-l pe categorii de vârstă, în funcţie de îndeletnicirile celor care-l purtau (agricultori, pădurari, ciobani, etc.), scoţând în evidenţă elementele specifice, de fiecare dată (Baltagul, Șoimii, Paştele blajinilor, Vremuri de bejenie, Năluca, Hanul Ancuţei ş. a.). Prin talentul său, prin frumuseţea stilului, paginile în care apare descris cu atâta preţuire portul popular din Moldova, constituie o reală pledoarie în favoarea valorii de necontestat al acestui compartiment de artă populară românească tradiţională.

Sărbătorile pot fi considerate repere ale satului tradiţional românesc, românii structurându-şi existenţa în jurul acestora, manifestând o grijă cu totul aparte în aşteptarea şi pregătirea lor, prin reglementarea raporturilor cu Divinitatea, ordonarea relaţiilor cu semenii, etc. Mihail Sadoveanu reuşeşte să prezinte în opera sa tocmai această realitate. Modul în care oamenii de altădată se raportau la sărbătorile care aveau o conotaţie specială în satul tradiţional românesc: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Paştele, Sfântul Gheorghe, Sânzâienele, Sfântul Andrei ş. a., vor fi tratate amplu în paginile cărţilor sale, scriitorul fiind preocupat de înţelegerea „tâlcului” acestor sărbători, a vechimii lor, aparţinând unei îndelungate tradiţii, la care Mihail Sadoveanu face trimitere adeseori. Această cunoaştere se va reflecta în opera sa în care, apar pagini întregi consacrate redării atmosferei de sărbătoare din satul românesc, prilejuită de înnoirea timpului calendaristic Anul Nou – Sfântul Vasile. (Anii de ucenicie, Crâşma lui Moş Precu, Baltagul ş.a.). În povestirea Crâşma lui Moş Precu autorul face o completare completă a obiceiurilor de iarnă, însemnând de fapt perioada 24 decembrie – 7 ianuarie, o adevărată frescă, care cuprinde elemente ce ţin de tradiţia respectată cu sfinţenie în satul românesc tradiţional. Referirile autorului la sărbătorile românilor dovedesc o serioasă preocupare pentru cunoaşterea tradiţiilor existente în legătură cu specificul acestor sărbători în Moldova şi constituie în acelaşi timp o dovadă a înţelegerii particularităţilor folclorice şi etnografice zonale.

Mihail Sadoveanu dovedeşte în întreaga sa operă cunoaştere şi înţelegere profundă a psihologiei eroilor cărţilor sale, modul acestora de a percepe viaţa cu tot ce înseamnă ea: credinţe, obiceiuri, respect faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, dragoste, înţelegere şi armonie în familie, etc. Această cunoaştere are la bază o cercetare atentă a lumii satelor din Moldova în special, începând cu satul Verşeni, de unde-i provin cele mai dragi amintiri referitoare la familia mamei sale. Toate aceste amintiri ce ţin de universul sufletesc al personajelor din opera sa, cuprind şi referiri interesante la credinţele şi practicile mitico- magice ce însoţeau marile sărbători din calendarul ortodox sau din cel popular (Baltagul, Crâşma lui Moş Precu, Fraţii Jderi, Șoimii, Anii de ucenicie, Nopţile de Sânzâiene ş. a.).

Momentele cruciale ale existenţei omului- riturile de trecere: naşterea, căsătoria, moartea, apar amintite parţial în creaţia sadoveniană (Crâşma lui Moş Precu, Baltagul ş. a.) toate aceste „trepte” importante din viaţa fiecărui om, au o simbolistică aparte pe care, Mihail Sadoveanu o sugerează punând accentul de fiecare dată, pe respectarea tradiţiilor referitoare la evenimentele respective.

Întâlniri de suflet, la muncă şi la veselie, clăcile şi şezătorile, erau manifestări de într-ajutorare a oamenilor, dovadă a solidarităţii locuitorilor existentă cu adevărat, în satul tradiţional românesc. Aşa s-au născut clăcile şi şezătorile, farmecul acestora constituind subiectul unor scrieri sadoveniene (Crâşma lui Moş Precu, Nopţile de Sânziene ş. a.). Întâlniri de suflet, prilej de glume în care umorul sănătos al omului de la ţară se prezenta în toată bogăţia sa prin cimiliturile şi povestirile participanţilor, dornici să-şi dovedească isteţimea în faţa celor prezenţi. Nelipsiţi erau cobzarul sau scripcarul satului şi astfel claca se transforma într-o petrecere plină de veselie şi voie bună. Mihail Sadoveanu redă cu talentul său atmosfera adevărată a acestor întâlniri, a oamenilor din satele Moldovei de altădată.

Manifestarea unei într-ajutorări la nevoie a semenului, claca a constituit dovada unei solidarităţi umane în satul românesc de altădată, idee pusă în evidenţă în scrierile sadoveniene.

Hora, joc cu adevărat majestuos, este considerată a fi simbol al perfecţiunii, cu funcţie rituală în ciclul vieţii: hora intrării fetelor la joc, hora miresii, nuneasca, hora dată de pomană, hora ieşirii din doliu, hora festivă - Hora Unirii. Hora este dansul considerat şi ca un simbol de atitudine: dans domol al liniştii şi solidarităţii sufleteşti. Acestui joc îi consacră Mihail Sadoveanu frumoase pagini în care, cu măiestrie, reuşeşte să sugereze atmosfera de sărbătoare şi veselie în care se desfăşurau horele de altădată (Valea frumoasei, Cântecul amintirii, Cocostârcul albastru, Șoimii ş. a.).

Mihail Sadoveanu închină locuitorilor Moldovei, de la munte şi de la şes, pagini întregi în care sintetizează trăsăturile specifice ale acestor oameni dragi sufletului său, cunoscuţi şi înţeleşi de către scriitor, oferindu-ne o adevărată „tipologie” a românilor din această parte a ţării. Autorul subliniază, de fiecare dată, trăsăturile specifice ale celor de la munte, care-i diferenţiază faţă de cei de la şes, atât în cazul bărbaţilor, cât şi al femeilor, eroii scrierilor sale. (Baltagul, Drumuri, Valea frumoasei ş. a.).

Prezentarea de către Mihail Sadoveanu a acestei „tipologii” dovedeşte o cunoaştere profundă a psihologiei oamenilor de la munte şi şes, locuitori ai Moldovei, cunoaştere rezultată dintr-o cercetare temeinică făcută în satele Moldovei, după cum mărturiseşte însuşi autorul: „Ca să te poţi pătrunde de o asemenea cunoaştere e nevoie să umbli încet şi să poposeşti, să stai la sfat cu gospodarii, să te simtă că le eşti prieten, să nu apari suspect prin noutăţile şcolii, nici prin politici patriotice. Daco- romanul, cum îi spunea Alecu Russo, e o făptură inteligentă, dăruit de pronie cu puţin scepticism, care te preţuieşte dacă te simte curat şi dezinteresat” (Drumuri în Istorisiri din Ardeal).

„Monumentala operă a lui Mihail Sadoveanu este pe bună dreptate considerată monografia completă a poporului românesc. Credinţele şi datinile, cântecele şi jocurile, concepţii de viaţă şi limbă, totul se încadrează organic în această operă. Mihail Sadoveanu este un adevărat rapsod popular pentru că opera sa se leagă intim şi în sensul cel mai propriu de arta „umiliţilor şi obidiţilor” vieţii al căror vrednic urmaş şi reprezentant este” (Ion Manole, Marele rapsod popular).

Interesante consideraţii pe aceeaşi temă aparţin criticului literar Ov. S. Crohmălniceanu referitoare la întreaga operă a scriitorului Mihail Sadoveanu: „Sadoveanu este un apărător al valorilor trecutului, fie că e vorba de formele de civilizaţie arhaică, fie că e vorba de productele genului anonim popular…opera lui Mihail Sadoveanu este o expresie cuprinzătoare a specificului national, o vastă rapsodie în care răsună fluierul doinei, buciumul baladei şi cornul legendei.

Etnografia şi folcloristica ne pot informa poate amănunţit despre datini, obiceiuri, ne pot furniza chiar piese de artă, dar toate acestea trăiesc aievea numai în creaţia lui Mihail Sadoveanu.”

Dr. Angela Paveliuc Olariu