RO | EN

Raportul dintre teologie şi ştiinţă este un subiect de maxim interes pentru gândirea creştină, dar şi pentru cea filozofică sau sociologică, în general. În contextul evoluţiei spectaculoase a cercetărilor, dar şi a rezultatelor ştiinţifice din ultimele decenii, acest subiect a căpătat noi conotaţii, demne de studiu şi reflecţie atât pentru teologi, cât şi pentru oamenii de ştiinţă de astăzi.

După 1990, tema Religie şi ştiinţă a început să fie abordat şi în România, cu rezultate semnificative. Au fost organizate mai multe serii de conferinţe cu acest subiect, s-au înfiinţat mai multe colective de studiu interdisciplinar, au fost traduse şi publicate volume şi studii de valoare, există chiar câteva periodice în domeniu. Prin deschiderea manifestată de unii teologi sau clerici de marcă, conjugată cu disponibilitatea unor prestigioşi oameni de ştiinţă din ţară sau de peste hotare, dialogul dintre cele două discipline a prins contur real, iar rezultatele acestei cooperări nu au întârziat să apară.

În cultura europeană, raportul dintre ştiinţă şi religie a cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluţie interesantă. Perioadele în care sentimentul religios s-a manifestat preponderent au alternat cu cele de autoritate excesivă a ştiinţelor, chiar dacă în multe regiuni şi la numeroase popoare ele au coexistat. Principalele teorii şi moduri de abordare practică a raportului dintre ştiinţă şi religie sunt următoarele:

1. Scientismul. Pentru scientişti, singura descriere corectă a realităţii este dată de ştiinţă, religia fiind doar o pseudo-formă de cunoaştere. Inaugurat în varianta sa modernă de iluminismul francez şi aprofundat de către numeroşi cercetători, inclusiv din zilele noastre, scientismul este un curent de gândire şi de atitudine din care realităţile spirituale sunt excluse cu desăvârşire. El poate fi definit ca ateism al oamenilor de ştiinţă.

2. ”Imperialismul” ştiinţific. Conform acestei teorii, adevărurile vehiculate de religie sunt explicabile şi pot fi completate de noţiuni ştiinţifice adecvate. Religia este un fenomen depăşit, perfect interpretabil ştiinţific, dar tolerat în spectrul gândirii.

3. Autoritarismul eclesiastic consideră că ştiinţa trebuie să lucreze sub autoritatea şi controlul Bisericii, în conformitate cu principiul medieval ad theologiam omnes aliae scientiae ancillarum. Cazurile Giordano Bruno şi Galileo Galilei sunt consecinţele unei astfel de abordări.

4. Teologia „ştiinţifică” pleacă de la principiul că religia şi ştiinţa nu sunt antagonice, dar acolo unde se manifestă diferenţe de opinie înseamnă că teoriile ştiinţifice nu sunt adecvate. Conform acestei teorii, Cartea Facerii, spre exemplu, este explicată prin cele mai noi descoperiri ştiinţifice în domeniu.

5. Teoria celor două limbaje postulează că teologia şi ştiinţa operează cu realităţi şi noţiuni diferite şi că între ele nu este posibil un dialog real. Este necesar şi recomandat, însă, să se manifeste respect reciproc între cele două tipuri de abordări.

6. Teoria corespondenţei reciproce acceptă faptul că există o corespondenţă între adevărurile religioase şi abordările ştiinţifice şi că se poate folosi un limbaj comun.

7. Teoria complementarităţii teologie – ştiinţă crede că religia şi ştiinţa se completează reciproc, fiecare aducându-şi contribuţia la creionarea unui model unitar al realităţii în care trăim. Deschiderea reciprocă este singura cale de aprofundare a cunoaşterii, în ambele domenii.

8. Pseudo-spiritualitatea „New Age” îşi propune ca religia şi ştiinţa să formeze un tot indivizibil, prin depăşirea distincţiilor dintre cele două noţiuni, până la pierderea sensurilor individuale şi a valorilor promovate distinct. Religia şi ştiinţa sunt, conform acestei teorii, două dintre multele domenii prin care se manifestă cunoaşterea umană.

Spre deosebire de toate aceste teorii şi curente, manifestate cu precădere în lumea occidentală, ortodoxia a exprimat întotdeauna o poziţie echilibrată, afirmând, pe de o parte, rolul pozitiv al cercetării ştiinţifice în dezvoltarea gândirii şi a societăţii umane, dar precizând, mai presus de aceasta, valoarea supranaturală, harică a cunoaşterii religioase, considerată întotdeauna superioară, dar şi integratoare celei ştiinţifice.

În acelaşi timp, cunoaşterea naturală şi cunoaşterea revelată nu sunt două elemente antagonice, ci complementare, amândouă conturând chipul legăturii dintre Dumnezeu - Care Se descoperă creaţiei - şi om, care îşi caută cu dragoste Creatorul său privind atât spre lumea care îl înconjoară, cât şi dincolo de ea.

Cum trebuie să vadă un teolog progresul extraordinar al cunoaşterii ştiinţifice din zilele noastre? Cum trebuie să perceapă omul de ştiinţă fenomenul religios de astăzi şi dintotdeauna? Sunt întrebări la care Teologia şi Ştiinţa ar trebui să răspundă. Însă nu separat, ci împreună.

Arhim. Daniil Oltean