RO | EN

Chimia, ca ştiinţă fundamentală de cercetare a fenomenelor din natură a contribuit şi ea, alături sau împreună cu celelalte ştiinţe, la dezvoltarea cunoaşterii universului. Cea mai mare provocare pe care şi-a asumat-o a fost explicarea apariţiei vieţii pe pământ. Aceasta, pentru că principalul său obiect de cercetare îl reprezintă materia în toată complexitatea sa: structură, energie, transformare, stabilitate. Multă vreme s-a crezut că doar chimia este ştiinţa care poate să explice apariţia vieţii.

Aplicând metoda reducţionistă carteziană de rezolvare a unei probleme complexe prin transformarea sa în mai multe probleme, chimiştii au încercat să obţină moleculele mari, capabile de autoreproducere, care stau la baza organismelor vii, prin asocierea celor mai simple molecule. Rezultatele obţinute sunt remarcabile prin edificarea unor mecanisme de reacţie, prin descoperirea unor compuşi noi, prin lărgirea ariei de cunoştinţe despre univers, dar fără prea multă relevanţă în ceea ce priveşte obţinerea unor „molecule vii”.

Pentru reproducerea condiţiilor de apariţie a vieţii, chimiştii au urmărit sinteza a trei tipuri de precursori: molecule amfifile capabile de autoorganizare în membrane; molecule purtătoare de informaţii (ARN, ADN) şi molecule cu rol catalitic (enzime) care să permită desfăşurarea proceselor biochimice1.

Deşi prin binecunoscuta experienţă a lui Stanley Miller s-a reuşit obţinerea a patru din cei douăzeci de aminoacizi care alcătuiesc proteinele, pornind de la un amestec de apă, amoniac, metan şi hidrogen, atunci când s-a presupus că în primii ani ai pământului nu exista metan, ci dioxid de carbon, experienţa lui Miller nu a mai dat rezultate. Nici ipoteza panspermiei nu se susţine, atât timp cât dintre aminoacizii descoperiţi pe resturile de meteoriţi, puţini au o conformaţie levogiră corespunzătoare celor aflaţi în proteine.

Dacă în laboratoare s-a reuşit obţinerea moleculelor membranare, cea mai mare dificultate o reprezintă sinteza moleculelor purtătoare de informaţie, precum acizii nucleici ARN şi ADN. Mai mult, s-a arătat că, în condiţiile primare ale atmosferei pământului, aceste molecule nu numai că nu se pot obţine, dar nici nu rezistă. Iată, deci, că şi specialiştii din domeniul chimiei mai au încă de cercetat în privinţa explicării apariţiei vieţii.

Dacă prin mecanica cuantică, fizicienii au lăsat deschisă poarta prin care Dumnezeu Se arată ca principiu unic, cauză a tuturor celor existente, chimiştilor le rămâne datoria de a înţelege cu smerenie şi bună-cuviinţă că întotdeauna, în lumea vie, suma părţilor este mai mică decât întregul, deoarece corpul viu are ceva care nu se poate divide şi nici combina. Aceasta este „suflarea de viaţă” pe care numai Dumnezeu o poate da.

Exemplele prezentate au urmărit evidenţierea limitelor în cunoaşterea ştiinţifică. Asumarea acestora trebuie făcută, însă, nu cu deznădejde, ci ca „fundament esenţial pentru înaintarea pe calea cunoaşterii”2.

Prof. Ştefan Dima

 

Note

1 Friedrich Cramer, Haos şi ordine. Structura complexă a viului, Ed. ALL, Bucureşti, 2001, p. 40.

2 Adrian Lemeni, Ştefan Trăuşan-Matu, Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice, valorificată în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane, în vol. „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă”, coord. Adrian Lemeni, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 124.