RO | EN

Orice rememorare a evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice induce concluzia că adevărurile descoperite la un moment dat au un caracter relativ. O teorie considerată completă la momentul apariţiei ei devine o „teorie închisă” prin apariţia alteia care, printr-un nou formalism şi limbaj, răspunde întrebărilor considerate limite în teoria anterioară1.

Însă limitele cunoaşterii nu sunt neputinţe ale fiinţei umane, ci reflectă gradul ridicat de complexitate a fenomenului. Recunoaşterea limitelor cunoaşterii este o mărturie a faptului că, întotdeauna, cunoaşterea este mărginită doar de gândirea lui Dumnezeu, ca participant activ la procesul de cunoaştere.

Istoria ştiinţei a consemnat nenumărate exemple când complexitatea unui fenomen a cerut fie modificarea legilor şi a metodelor de cercetare, fie apelarea la un sistem interdisciplinar de investigare, după cum arăta cunoscutul lingvist Noam Chomsky, referitor la fizicieni: „De îndată ce un atom devine prea complicat, de exemplu, heliul, ei [fizicienii] predau ştafeta chimiştilor. Când problema devine prea complicată pentru chimişti, aceştia o predau biologilor. Biologii o predau sociologilor, care o pasează istoricilor”2.

Sunt binecunoscute progresele pe care le-a cunoscut fizica în cunoaşterea universului. Teoria deterministă a lui Newton din secolul al XVII-lea, potrivit căreia, într-un spaţiu absolut, omogen şi infinit, evoluţia în timp şi spaţiu a oricărui fenomen poate fi descrisă dacă se cunosc parametrii acelui fenomen la un anumit timp şi loc, a devenit o „teorie închisă” odată cu apariţia, la începutul secolului al XX-lea, a celor două teorii care au revoluţionat ştiinţa: teoria relativităţii şi mecanica cuantică. Dacă în mecanica clasică a lui Newton, timpul era independent de spaţiu, în teoria generală a relativităţii, Einstein a introdus timpul într-o funcţie duală, spaţiu-timp. Considerarea faptului că viteza luminii este cea mai mare viteză a unei particule din univers şi că ea este aceeaşi pentru orice observator, a condus la scoaterea timpului din monotonia absolutului şi transformarea sa într-o mărime variabilă. Aici timpul şi spaţiul sunt mărimi dinamice. Ele sunt sensibile la orice se întâmplă în univers, manifestându-se ca structuri curbate sub acţiunea unor forţe. Pentru fizicianul englez Stepfen Hawking, există un timp real în care universul are un început şi un sfârşit şi unde, la viteze limită, legile ştiinţei nu funcţionează şi un timp imaginar, fără de început şi fără de sfârşit, fără singularităţi sau limite3.

Timpul real sau timpul istoric este timpul pe care omul îl percepe ca o curgere ireversibilă, ce nu-i permite să-şi amintească decât despre lucruri care s-au întâmplat în trecut, neavând nicio percepţie asupra celor din viitor. Oamenii de ştiinţă recunosc în timpul istoric sau real două categorii, şi anume: un timp al evoluţiei, ireversibilităţii şi producerii de entropie, numit şi timp entropic şi un timp al stărilor de echilibru, al conservării entropiei, numit şi timp antropic.

Timpul antropic este timpul măsurat pe „verticală”, timpul relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia Sa şi cu ierarhiile pe care Dumnezeu le-a stabilit în creaţie. Acest timp, în care sistemul de referinţă este Dumnezeu Cel Unic, este timpul celor şase zile ale creaţiei sau şase ierarhii temporale a căror durată este stabilită numai de gândirea lui Dumnezeu. Este timpul nestricăciunii, al şederii omului în rai, când, îmbrăcat în haina strălucitoare a slavei era permanent în comuniune cu Dumnezeu.

Odată cu căderea în păcat a omului, timpul a căpătat o dimensiune entropică, o curgere vectorială, care conduce creaţia prin evoluţie, schimbare şi transformare la moarte.

Teoria cuantică, introdusă de Max Planck şi dezvoltată apoi de alţi fizicieni şi matematicieni, este cea de-a doua teorie care a marcat procesul de cunoaştere a universului. Prin teoria cuantică se elimină noţiunea de traiectorie a particulelor. Aici particulele au atât proprietăţi corpusculare, cât şi ondulatorii şi participă la evenimente care se desfăşoară cu o anumită probabilitate4. Un moment important al dezvoltării acestei teorii l-a constituit definirea de către Werner Heisenberg a principiului de incertitudine. Potrivit acestui principiu, niciun eveniment din univers nu se poate măsura cu precizie absolută, ceea ce a distrus visul oricărui cosmolog de a proiecta un model determinist al universului5.

Ţinând seama de aceste două teorii, care în unele cazuri nu se armonizează, oamenii de ştiinţă au încercat să „forţeze” limitele cunoaşterii universului, proiectând diferite modele. Unul dintre modelele cosmologice, care s-a bucurat de o largă popularitate atât în lumea ştiinţei cât şi a teologiei, este modelul standard, cunoscut sub numele de „modelul Big Bang”. Acest model, propus în anii douăzeci ai secolului al XX-lea de un călugăr, George Lemaître şi un fizician Alexandru Friedmann a stârnit numeroase controverse, mai ales datorită modului în care a fost raportat la concepţiile teologice şi ştiinţifice privitoare la creaţie şi originea universului. Deşi s-a speculat că acest model reproduce momentul „Fiat lux!” al creaţiei, în realitate, el se referă la „viaţa” universului, începând cu momentul 10-43s de la explozia „seminţei” primare şi până în zilele noastre. Cauza exploziei este pusă pe seama despărţirii succesive a celor patru forţe (forţa gravitaţională, forţa electromagnetică, forţa slabă şi forţa tare) a căror stare iniţială de unitate este dezideratul oamenilor de ştiinţă de astăzi. Fără a intra în amănunte, care ţin de fizica particulelor, explozia este urmată de o inflaţie gigantică, scăderea permanentă a temperaturii de la 1027 0C, formarea particulelor şi antiparticulelor, până la formarea atomilor, moleculelor, galaxiilor etc6.

Deşi susţinut de o serie de descoperiri ştiinţifice, precum deplasarea spre roşu a radiaţiei cosmice şi prezenţa unei radiaţii de fond la temperaturi joase, modelul Big Bang are o serie de limite în explicarea unor fenomene referitoare la: asimetria materie-antimaterie, asimetria materie luminoasă-materie „neagră”, neomogenitatea universului etc. Dar cea mai importantă limită a modelului o reprezintă ceea ce se numeşte „singularitatea iniţială”. Este vorba de momentul zero al universului, exprimat printr-o funcţie matematică în care lungimea (diametrul) tinde către zero, iar temperatura şi densitatea tind către infinit. Potrivit teoriei relativităţii generalizate, limitele cunoaşterii spre valori mici sunt date de ceea ce numim „dimensiuni Planck” (lungimea lui Planck, de 1,6 x 10-35 m, timpul lui Planck, de 5 x 10-44s ).

Sigur că aceste limite în cunoaşterea universului crează oamenilor de ştiinţă o stare de nelinişte, dar teologii le reamintesc faptul că fiinţa lui Dumnezeu rămâne în veci necunoscută şi că Dumnezeu se face cunoscut prin lucrările Sale create şi necreate. Aceasta înseamnă, că (cel puţin deocamdată!), momentul zero al universului rămâne o taină, care numai prin voia lui Dumnezeu se poate dezvălui.

Prof. Ştefan Dima

 

Note

1 Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, p. 78.

2 Noam Chomsky, Challenging „false prophets”, în „Science and Teology News”, 2006, vol. 6, nr.7, p. 16.

3 Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 28 ş.u.

4 Louis de Broglie, Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, p.124 ş.u.

5 Alfred Kastler, Această stranie materie, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 107 ş.u.