RO | EN

Pictura suprematistă a Kasimir Malevici este o provocare a spiritului. Una omenească, aparent fără prea mult conţinut duhovnicesc. Dar o provocare necesară şi utilă, mai ales pentru un gen de suficienţă în care ne complacem adesea.

Pictura care te face să gândeşti, nu doar să simţi, să-ţi aminteşti sau să visezi, este o profundă formă de exprimare artistică, comparabilă cu proza ermetică, poezia suprarealistă sau teatrul absurdului. Raţionalitatea pânzei provoacă la înţelegerea balanţei noastre interioare, prea înclinată spre realismul vieţii cotidiene. Aşa că artistul sugerează un corectiv, o ieşire dincolo. Pictura devine o uşă deschisă, prin care privitorul este invitat să treacă, contemplându-se ca într-o oglindă, învăţând ca un copil, bucurându-se ca un înţelept. Jocul se transformă în viaţă, când alb, când negru.

Există la Malevici, mai întâi, o sugestie a simplităţii prin formă şi culoare. Contururi simple, culori fundamentale, ordine intrinsecă, tăcere. Poate chiar moarte. Geometria elementară îndeamnă spre esenţe, spre lucruri şi sentimente fundamentale. Imagini simple, care nu încarcă memoria, ci o eliberează de balastul timpului şi al creaţiei. Însă simplitatea pare a fi cea mai grea şi, de aceea, ultima virtute pe care o dobândim. De aceea, pătratele lui Malevici induc, mai ales la o primă percepţie, un soi de şoc vizual. Se simte o apăsare a simplităţii, asemenea unui tavan coborât prea aproape de podea. O lipsă de perspectivă. O forţare de a privi în tine însuţi, care crează un disconfort intelectual. Căci este greu să percepi lucrurile uşoare. Mai simplu este sa te învârţi, inutil, printre cele grele.

După şocul simplităţii simţi, apoi, bucuria. O bucurie ascunsă printre pătrate, acolo unde există multă lumină şi multă pace. Angoasa lumii văzute este înlocuită cu nemişcarea unui microcosmos perfect ordonat şi mulţumit. Pânza pare a fi o invitaţie la o scufundare a sufletului în lumea aceasta pură, „joc secund” al realităţii, mai adevărat, mai înalt. Distanţele dintre noi şi ceea ce este dincolo de noi s-au desfiinţat brusc, căci aceeaşi linie de univers trece de la mâna noastră dreaptă la pătratul alb al unei vele întinse pe catarg şi la raza argintie şi blândă dintr-o stea. Omul şi lumea sa sunt una şi aceeaşi realitate.

Mai atent, însă, tablourile lui Malevici devin pline de dinamism. Există în ele o forfotă existenţială subtilă, dar violentă. Pătratele nu sunt deloc perfecte. Liniile paralele contrazic geometria euclidiană şi se întâlnesc la capătul pânzei. Simetria este dizolvată. Culorile, aparent pure, se estompează încet, iar uniformitatea lor iniţială lasă loc, acum, vizualizării structurii lor intime, atomice. Obiectele nu mai au greutate şi plutesc, parcă, într-o lume pură. Tavanul devine cer şi mâna întinsă – aripă. Totul curge spre el însuşi şi spre oriunde. Poţi opri căderea?

Într-o astfel de perspectivă, pătratul alb pe fond alb al lui Malevici, deşi considerat, uneori, ca sfârşit al picturii, nu este decât un timid început al unei noi vieţi. Fraţii lui mai mari, pătratul negru şi pătratul roşu, i-au deschis calea. Trebuie, uneori, să începi prin a nega – în negru, şi a trăi – în roşu, pentru a învăţa, apoi, să visezi. „Pătratul alb este expresia unei lumi albe, noi, care afirmă puritatea unei existenţe umane creatoare de valori”1, scria Malevici. Nu este, deci, vreo urmă de moarte, ci doar viaţă plină de putere creatoare. Nu închisoare, ci libertate. Nu amorţeală şi rutină, ci deschidere, înnoire, transfigurare.

Înţelegem acum că simplitatea formelor este o sugestie a rădăcinilor, a începutului, dar şi a speranţei, a timpului care vine. Pătratele sunt seminţele unei lumi noi, mai pure, mai adevărate. Şi este de ajuns să ai seminţele vieţii pentru a avea viaţa toată. „Cine ţine o sămânţă în mâna sa, ţine universul întreg”, scria Malevici. Şi adăuga: „Mintea omului este universul întreg”2. Omul este, deci, pătratul alb, el este cel chemat să valorifice lumea albă şi pură pe care o defineşte prin prezenţa sa. Nichita Stănescu scria la fel: „Noi suntem seminţele şi ne pregătim / din noi înşine să ne azvârlim în altceva / cu mult mai înalt, în altceva / care poartă numele primăverii... / A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu / înlăuntrul fenomenelor. / A fi sămânţă şi a te sprijini / de propriul tău pământ.”

Există un sens spiritual în acest demers artistic? Cu siguranţă, chiar dacă nu explicit. Artistul modern reia, de la o vreme, ceea ce icoana învaţă de secole: drumul spre o altă realitate, de dincolo de noi, dar şi atât de profund prezentă în noi. Credinciosul vede în icoană lumea spirituală pură, transcendenţa sfântă de dincolo de materie, dar şi pe sine însuşi, ca parte a acestei lumi care îl aşteaptă să se integreze ei. Mai mult, încă, vede şi chipul umanităţii asumate în Hristos, transcendentul coborât pe pământ, lumina harului dumnezeiesc oglindită pe chipurile sfinţilor.

În această logică spirituală, ceea ce lipseşte din tablourile lui Malevici este tocmai frumuseţea creaţiei, pe care, ascunzând-o, o sugerează profund. De aceea, eu aş desena pe pătratul alb al lui Malevici, o floare. Sau un cocor. Pentru a nu uita, printre atâtea pătrate, culoarea unei lumi dăruite de Dumnezeu pentru noi.

Arhim. Daniil Oltean


Note

1 Gilles Neret, Kazimir Malevich (1878-1935) and Suprematism, Taschen, Los Angeles, 2003, p. 67.

2 Ibidem, p. 66.