RO | EN

O privire atentă asupra preocupărilor ştiinţifice actuale aduce în atenţie multiplele întrebări cu care se confruntă cercetătorii, în diferite domenii de studiu. În ciuda uriaşelor progrese înregistrate în ultimele decenii, omul nu este mai aproape de răspunsurile esenţiale privitoare la existenţă, viaţă şi moarte, naşterea şi formarea universului şi lumii ş.a. decât în urmă cu două sau trei veacuri. Înţelegerea complexităţii lumii în care trăim nu a dus şi la o apropiere de sensurile ei fundamentale. De aceea, deşi există la această dată o impresionantă agonisire informaţională, precum şi un aparat matematic şi conceptual din ce în ce mai sofisticat, clarificările întârzie să apară.

Fizica particulelor elementare a devenit, de mai bine de un secol, un domeniu fundamental de cercetare. În ciuda descoperirilor impresionante, cunoaşterea ştiinţifică s-a dovedit însă a fi, la nivel microscopic, limitată calitativ, aşa cum a demonstrat Niels Bohr prin principiul său de complementaritate. Materia este percepută fie în manifestarea sa corpusculară, fie în cea ondulatorie De ce nu putem pune în evidenţă, în acelaşi timp, caracteristici fundamental diferite ale unui fragment al realităţii? Este limitată, ontologic, percepţia umană?

Mai mult, conform principiului de nedeterminare enunţat de Wernen Heisenberg, capacitatea noastră de descriere a lumii microscopice este mărginită şi din punct de vedere al preciziei experimentale: nu putem determina perfect corect atât poziţia, cât şi starea unui sistem la un moment dat. Şi acesta nu datorită impreciziei aparatelor noastre de astăzi, ci pentru că, matematic nu se poate mai mult de atât! Motivaţia? Omul, experimentatorul, nu mai poate fi privit ca un observator impersonal, ci ca un factor activ în influenţarea, modelarea şi transformarea realităţii. Întrebarea logică, dar tristă, care urmează ar fi aceasta: singura cunoaştere obiectivă este cea în care nu există niciun observator?

Reprezentarea general probabilistică a lumii cuantice, bazată pe ecuaţia care poartă numele fizicianului Erwin Scrödinger, a dus la abandonarea unei descrieri deterministe a fenomenelor fizice, bazată pe relaţia cauză - efect, aşa cum era ea realizată în fizica clasică. Ceea ce putem şti cu adevărat este doar probabilitatea ca o anumită stare a unui sistem să se producă sau nu, la un moment dat. Nu este aceasta o mare deziluzie ştiinţifică la nivel epistemologic? Fizica relativistă, cea de-a doua mare teorie ştiinţifică general acceptată astăzi, a păstrat, în schimb, principiile deterministe clasice. Einstein afirma mereu: „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Cum pot coexista, atunci, două teorii atât de diferite între ele?

Fizica sistemelor complexe a demonstrat bogăţia de sensuri care trebuie descoperite în lumea care ne înconjoară. Nu există în Univers două sisteme identice, aşa cum a arătat Wofgang Pauli în principiul de excluziune. Cunoaşterea nu este perfect reducţionistă - concepţie definitorie a fizicii clasice, căci starea sistemelor complexe nu se poate determina ca o însumare a stărilor părţilor componente. Experimentul Einstein - Podolsky - Rosen demonstrează, spre exemplu, că elementele care alcătuiesc un sistem se găsesc într-o relaţie de strânsă interdependenţă, iar starea la un moment dat a unei componente a sistemului influenţează starea ulterioară a tuturor celorlalte. Descrierea holistică a realităţii, conform căreia fiecare parte a unui sistem este imaginea fidelă a întregului, s-a impus tot mai mult. Lumea fizică pare să posede o raţionalitate intrinsecă, o ordine implicită, ascunsă, după cum crede David Bohm, care îi permite să organizeze realitatea văzută în forme tot mai evoluate de manifestare. Şi-a depăşit ştiinţa, prin astfel de teorii, limitele ei şi bate la porţile unor noi forme de cunoaştere? Sunt aceştia, paşi reali peste graniţe?

Entropia, mărimea fizică ce caracterizează gradul de dezordine a unui sistem, este înţeleasă astăzi şi în termenii de „complexitate” şi „informaţie”. Daca sistemele închise tind spre entropie maximă, deci spre dezordine, sistemele vii caută, în schimb, realizarea unor stări superioare de organizare. Cum se împacă cele două realităţi? Şi cum explicăm faptul că şi unele dintre sistemele ne-vii, fizico-chimice, se comportă, departe de echilibru termodinamic, asemenea fiinţelor vii, „alegând”, într-o „bifurcaţie”, calea cea mai potrivită pentru evoluţia lor ulterioară, aşa cum a arătat Ilya Prigogine? Şi de ce toate ecuaţiile care descriu realitatea fizică sunt reversibile în timp, deşi lumea reală este ireversibilă, are un sens al timpului care nu poate fi depăşit de nimeni?

Fizica macrocosmosului a oferit în ultimul secol rezultate deosebite. Enunţarea de către Albert Einstein a principiilor teoriei relativităţii a dus la modificarea reprezentărilor convenţionale asupra spaţiului şi timpului. Însă întrebările filosofice legate de acest subiect nu au primit nici astăzi răspuns.

Deşi tot mai mulţi fizicieni recunosc modelul Big Bang, conform căruia lumea are un început în timp, ca fiind cea mai plauzibilă teorie cosmologică, ei nu pot explica starea Universului la momente situate înainte de 10-43s. Această valoare, ca şi în cazul ecuaţiilor lui Heisenberg, exprimă o limită a cunoaşterii, în general. Nu doar o neputinţă experimentală actuală.

În plus, una dintre cele mai interesante teorii, cuprinsă în principiul antropic, afirmă că lumea există în aşa fel încât să permită, la un moment dat al evoluţiei ei, existenţa observatorului uman. Ne întoarcem, după atâtea secole de ocolişuri, la relatarea biblică a Creaţiei?

Matematica a încercat, la începutul secolului XX, prin David Hilbert, să demonstreze că realitatea poate fi complet descrisă printr-un sistem axiomatic unitar (complet), însă teoremele de incompletitudine ale lui Kurt Gödel au demonstrat contrariul. Lumea matematică pare a avea o logică internă care nu poate fi descrisă până la capăt. În mod similar, Alonzo Church şi Alan Turing au arătat că nu există un algoritm care să poată rezolva orice problemă pusă în discuţie. Rezultatele lor au pus matematicienii în faţa unei situaţii asemănătoare celei cu care s-au confruntat fizicienii în urma descoperirilor lui Heisenberg. Cunoaşterea umană trebuie să-şi recunoască limitele?

Întrebările lumii de astăzi pot continua în toate domeniile cunoaşterii. Să ne gândim la biologie şi genetică, care nu mai exclud prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. Sau la ştiinţele cognitive (psihologia cognitivă, inteligenţa artificială, neuroştiinţele) care încearcă explicarea funcţionării creierului fie după modelul unui calculator, fie luând în considerare doar interacţiunile dintre diferite elemente neuronale interconectate între ele, dar nu au putut explica problemele legate de conştiinţa şi viaţa psihică a omului. Sau la multe alte aspecte ale lumii ştiinţifice neînţelese, necunoscute nouă.

Cine ne oferă răspunsuri la atâtea întrebări? Continuăm fuga noastră conştiincioasă după alte adevăruri sau ne oprim puţin şi ne întrebăm: „unde este Dumnezeu?”

Arhim. Daniil Oltean