RO | EN

Teologia ortodoxă a exprimat întotdeauna o atitudine pozitivă, dar nuanţată, asupra cunoaşterii ştiinţifice. Indiferentismul superior, ca şi agresivitatea plină de temere, i-a fost mereu străină. Proliferarea interpretărilor mai noi legate de atitudinea Ortodoxiei faţă de ştiinţă impune, însă, în zilele noastre, câteva precizări teologice.

a. Necesitatea cunoaşterii ştiinţifice

Cunoaşterea ştiinţifică, în înţelesul cel mai larg al termenului, este parte constitutivă firească a preocupărilor umane. Ea fost sădită ca virtualitate în fiinţa omului de către Dumnezeu şi s-a exprimat în întreaga istorie a umanităţii, în felurite forme şi manifestări.

Cuvântul Scripturii „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci” (Fac. 2, 16) poate fi interpretat şi în sensul unei chemări a lui Dumnezeu la cunoaştere desăvârşită. Asemenea şi faptul că omul, stăpân al creaţiei, a fost chemat să dea nume tuturor vietăţilor pământului (Fac. 2, 19-20). Înţelepciunea „ştiinţifică” este un dar divin aşezat în om, căci „El [Dumnezeu] mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt – spune înţeleptul Solomon - ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. Începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor, întoarcerea anotimpurilor şi prefacerile văzduhului, cursurile anilor şi rânduiala stelelor” (Înţelep. 7, 17-19).

Cercetarea, căutarea, dorinţa de a înţelege nu au fost oprite de Mântuitorul Hristos. Dimpotrivă, El ne îndeamnă la acestea, spunându-ne „Căutaţi şi veţi afla” (Matei, 7, 7) şi altele asemenea, care nu trebuie privite doar în înţelesul lor spiritual. Îndemnul „Crede şi nu cerceta!”, pus pe seama Bisericii, este doar o răstălmăcire fără suport a cuvântului „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), rostit mai ales pentru cei care, după Sfântul Apostol Toma, nu vor mai avea posibilitatea de a se convinge într-un mod palpabil, fizic, de realitatea Învierii Domnului. Departe de a fi doar „necredincios”, Apostolul poate fi socotit simbol al căutării general umane, al dorinţei de certitudine, chiar şi „ştiinţifică”. El a fost demn de apreciere, căci a îndrăznit mai mult, şi de aceea s-a şi bucurat mai mult. Tot aşa, dorinţa de cunoaştere a omului nu poate fi decât lăudabilă, cu condiţia ca aceasta să fie corect motivată şi firesc orientată duhovniceşte, aşa cum ne aduce aminte o cântare liturgică: „Toma geamănul, care singur a îndrăznit, făcându-ne bine cu credinţa lui cea îndoielnică, risipeşte în toată lumea necunoştinţa cea întunecată cu îndoiala cea credincioasă”.

b. Limitele cunoaşterii ştiinţifice

Afirmând necesitatea studiului şi cunoaşterii ştiinţifice, teologia ortodoxă nu le-a absolutizat niciodată, ci le-a subliniat mereu şi limitele interioare. Omul nu poate cunoaşte, prin propriile puteri, întreaga taină a creaţiei, şi cu atât mai puţin pe Dumnezeu. De aceea, limitele cunoaşterii ştiinţifice sunt şi limitele fiinţei umane, iar cunoaşterea naturală, ştiinţifică poate duce doar la o „cunoaştere parţială a înţelepciunii lui Dumnezeu, răspândită în toate”1, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Grigorie Palama recomandă, în acelaşi sens, învăţătura pe care o dobândim din ştiinţele lumii, dar sfătuieşte să nu existe în mintea niciunui creştin credinţa că acesta îl poate conduce desăvârşit spre Dumnezeu: „Recunosc că e bine să te ocupi puţin cu studiul limbilor..., cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii, cu figurile geometrice, cu toate, bune şi rele. ... Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se ataşeze definitiv lor. Îi îndemn însă categoric să nu aştepte ceva precis despre Dumnezeu de la ele”2. Ştiinţa este aşadar folositoare, dar nu mântuitoare. Ea este un instrument util şi un important mijloc de cunoaştere, dar ea singură nu poate revela întreaga bogăţie de sens a existenţei umane.

c. Riscurile cunoaşterii ştiinţifice autonome

Ştiinţa nu numai că îşi vădeşte, la o analiză atentă, propriile limite, dar se dovedeşte a fi, în condiţiile unei restrângeri a interesului omului doar la lumea văzută, nefolositoare şi păgubitoare. Referindu-se, în general, la cunoaşterea umană autonomă, Sfântul Apostol Pavel le scria colosenilor: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2, 8), iar corintenilor le atrăgea atenţia: „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor. 1, 20). O ştiinţă lipsită de valorile credinţei, care exclude pe Dumnezeu din creaţie sau Îl izolează departe de ea, fără vreo tangenţă şi fără vreun rol în mersul acesteia, devine mai rea decât absenţa oricărei ştiinţe, aşa cum se întâmplă de multe ori şi în lumea de astăzi. Sursa acestei atitudini este, bineînţeles, atitudinea suficientă a omului, care crede că poate cunoaşte şi stăpâni totul, fără să vadă dincolo de posibilităţile finite aflate în cele create. De aceea şi Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, atunci „când preţuim mai mult puterea raţiunii, părăsind credinţa şi nesocotind autoritatea duhului prin iscodirile noastre, raţiunea se arată învinsă de puterea realităţii - şi va fi învinsă numaidecât, odată ce e susţinută de unealta slabă a înţelegerii noastre”3.

Pentru Sfântul Petru Damaschinul, există patru tipuri de abordări în legătură cu locul şi rolul creaţiei în viaţa oamenilor, după modalităţile în care aceştia folosesc lucrurile lumii: cu ură, cu patimă, în mod firesc sau în mod suprafiresc: „Unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu, ca dracii, şi le strică dintr-o pornire rea; alţii le iubesc ca bune, dar cu patimă, ca dobitoacele necuvântătoare, neavând nicio grijă de contemplare sau de mulţumirea naturală; alţii le iubesc firesc, folosindu-se de toate cu înfrânare; alţii, iarăşi, în chip suprafiresc, ca îngerii, privindu-le toate spre slava Făcătorului şi nefolosindu-se de ele, decât de cele trebuincioase pentru viaţă”4. Primele două tipologii sunt caracteristice şi omului de ştiinţă necredincios, căci reaua întrebuinţare a lucrurilor este fie cauzată, fie urmată de necunoaşterea şi uitarea lui Dumnezeu. Cea de-a treia este cea a firescului existenţei noastre. Ultima - a celor desăvârşiţi.

d. Raţionalitatea „naturală” a creaţiei

O cunoaştere ştiinţifică autentică nu poate să nu recunoască un fapt de o covârşitoare simplitate, dar şi de maximă importanţă: creaţia are o raţionalitate „naturală”, intrinsecă, manifestată în frumuseţea, armonia şi logica ei. Exemplele în acest sens sunt nenumărate. Oamenii de ştiinţă au înţeles, de-a lungul timpului, acest fapt şi l-au exprimat, de multe ori, în cuvinte revelatoare.

e. Raţiunile divine ale creaţiei

Însă ştiinţa nu trebuie să se oprească la observarea acestei raţionalităţi „naturale” a creaţiei, ci să accepte existenţa unui Creator al ei, a unei Raţiuni mai presus de creaţie, care o ordonează şi îi dă sens deplin. Comentând cuvântul Sfântului Apostol Pavel „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi” (Rom. 1, 20), Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Toate făpturile lui Dumnezeu contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură”5. Există, aşadar, pentru toate elementele creaţiei, „raţiuni” (gr. logoi) care le definesc. Ele sunt, pentru gândirea ortodoxă, exprimări ale voii lui Dumnezeu prin care fiecare parte a creaţiei există, se manifestă în lume şi îşi împlineşte scopul pentru care a fost creată. Raţiunile dumnezeieşti (logoi) ale creaţiei sunt matricea existenţială a tuturor lucrurilor, suportul profund al existenţei „ca oasele, acoperite de cele supuse simţurilor”6, dar şi scopul ultim al celor care există.

f. Cunoaşterea lui Dumnezeu – scopul desăvârşit al cunoaşterii

În sfârşit, contemplarea raţiunilor dumnezeieşti ale lumii materiale, înţelese ca bune-voiri ale lui Dumnezeu, duce la cunoaşterea şi re-cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi, descoperit din diferitele elemente ale creaţiei sale. Lumea este, astfel, o lecţie permanentă pentru om, care este chemat să vadă în cartea naturii semnele prezenţei vii a lui Dumnezeu: „Toate strălucind din Unul cel mai presus de lume nu se desfac în nici un chip de Acela de la care şi-au luat fiinţa, ci precum s-au făcut prin Acela aşa se şi susţin şi se desăvârşesc prin El. ... Toate Îl strigă pe Unul şi toate tind spre Unul, şi Însuşi Unul cel mai presus de lume se arată pe Sine minţii prin toate. ... El a făcut, pe de o parte, mintea văzătoare, iar pe de alta, a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine.”7

Creaţia este, aşadar, locul înalt al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Sufletul raţional priveşte spre Dumnezeu prin „deschizăturile” lumii acesteia, prin care El vrea şi cere să fie văzut. Raţiunile lucrurilor, ascunse dar şi văzute în tot ceea ce există sensibil, sunt ochii lui Dumnezeu îndreptaţi către noi, prin care El ne priveşte pe noi şi noi Îl vedem şi Îl înţelegem pe El. „Lucrurile sunt ochii cu care ne priveşte Dumnezeu-Cuvântul. Lumea e ca o sită străbătută de ochi prin care [El] ne priveşte ... şi noi Îl privim pe El.”8 Prin lucrurile lumii şi prin raţiunile lor, folosindu-se de o adevărată cunoaştere, omul poate şi trebuie să vadă, după măsurile firii sale, pe Dumnezeu.

Arhim. Daniil Oltean

 

Note

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu (Capete teologice şi gnostice), suta întâi, 70, în „Filocalia”, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 153.

2 Sfântul Grigorie Palama, Primul tratat al celor din urmă pentru cei ce se dedică cu evlavie isihiei. Expunerea şi combaterea celor scrise de filosoful Varlaam contra celor ce vieţuiesc cu evlavie în isihie. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare, apud Pr. Dumitru Stăniloae, „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 30.

3 SfÂntul Grigorie de Nazianz, A treia Cuvântare teologică, în „Cele cinci cuvântări teologice”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 70.

4 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în „Filocalia”, vol. V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p. 148.

5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 13, în „Filocalia”, vol. III, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 63.

6 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor strădalnici, II, 194, în „Filocalia”, vol. IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 334.

7 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 394-395.

8 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 759 la Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască..., în op,. cit., p. 395.