RO | EN

Ştiinţa contemporană a făcut progrese foarte mari în cunoaşterea lumii, dar este extraordinar faptul că în scrierile Sfinţilor Părinţi din primul mileniu creştin identificăm principii şi fenomene pe care le întâlnim, sub altă denumire, la oamenii de ştiinţă ai secolului XX.

Primele zile ale Genezei din Sfânta Scriptură au fost un permanent subiect de discuţii şi analize. Ziua Una a Creaţiei fascinează prin inedit pe Sfântul Vasile cel Mare, care nu a vrut să o numească „prima” sau „întâia”, pentru că ea are un caracter absolut. În Ziua Una a început crearea lumii din iubire divină. În această zi au loc procese unice, când Dumnezeu va face elementele din care în zilele următoare, la porunca Sa, va apare restul creaţiei.

Referitor la începutul lumii, astronomul american Edwin Hubble porneşte de la ideea că universul s-a format dintr-o aşa-numită singularitate iniţială, fără dimensiuni şi cu o energie infinită. După principiul incertitudinii al lui Heisenberg, energia este infinită când spaţiul tinde către zero. Cum lumea noastră e caracterizată de spaţio-temporalitate, nici timpul nu exista în acele condiţii. La momentul zero s-a ieşit din starea de singularitate, energia infinită trecând într-o inimaginabilă explozie, sau Big Bang-ul, care în opinia oamenilor de ştiinţă mai continuă şi azi. Dezvoltarea dintr-o singularitate stă şi la baza teoriei astrofizicianului Gamow. El presupune că Big Bang-ul a fost o explozie incandescentă de materie şi energie. Depărtarea galaxiilor între ele cu viteze care cresc cu distanţa şi forma slabă de radiaţie rămasă de la explozie în tot universul sunt dovezi care susţin această teorie. Tot Gamow a împărţit timpul de existenţă a universului în patru faze: prima - o fază explozivă, în care domină fenomenele nucleare ce conduc la formarea atomilor; a doua fază - de condensare a materiei formate în stele şi galaxii; a treia fază - cea actuală - în care se observă expansiunea galaxiilor şi stingerea unor stele; şi ultima fază - cea a contracţiei universului, care va avea loc datorată gravitaţiei.

Cosmogonia biblică confirmă acest model cosmologic al ştiinţei. Materia care, în prima fază, la Gamow, era dominată de fenomene nucleare, este percepută, la Sfântul Vasile, în Ziua Una a Facerii, prin simţuri, un pământ „netocmit şi gol”, iar la Sfântul Grigorie de Nyssa, nevăzut şi netocmit, asemănător cu lucrurile transparente. În consolidarea afirmaţiilor sale, Sfântul Grigorie aduce trei exegeze: a lui Simah: „pământul era gol şi neprecis”, un pământ fără însuşiri proprii, iar tot universul era „o masă informă, fără calităţi deosebite, fără culoare, fără formă, fără tărie, fără greutate, fără mărime, cu un cuvânt fără ca să se fi putut deosebi în el vreo calitate oarecare”; a lui de Teodotion: pământul „era deşert şi nu se vedea nimic pe el”; a lui de Aquila, a cărui exegeză anunţă structura atomică, ca realitate a materiei de sine stătătoare: „era nimic sau asemănător cu nimicul”. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că, la început, pământul era „nevăzut” pentru că îi lipsea puterea de a conlucra cu Dumnezeu, deci era lipsit de energie. Materia a primit în sine, mai târziu, raţiunea de a fi rodnică. Astăzi cercetătorii au ajuns la concluzia că materia este o formă condensată de energie. De asemenea, se vorbeşte de conştienţa cuantică proprie particulelor elementare şi de principiul antropic, conform căruia mecanica cuantică nu însemnă nimic într-o lume în care nu ar exista un observator uman conştient. Mai nou, o preocupare importantă a cercetătorilor de la CERN Elveţia este aflarea bosonului Higgs, supranumit particula lui Dumnezeu, prin care s-ar putea determina modul în care particulele elementare îşi „obţin” masa. Şi exemplele de acest gen ar putea continua.

În legătură cu expansiunea şi contracţia universului, oamenii de ştiinţă au propus un model prin care acesta se dezvoltă dintr-o singularitate, urmată de o fază de expansiune. La depăşirea unui prag numit masă critică, când forţa de gravitaţie va depăşi inerţia iniţială, se va produce încetinirea expansiunii. Galaxiile vor începe să se mişte una spre cealaltă, universul sfârşind prin contracţie într-o altă singularitate. Acest eveniment a fost numit Big Crunch.

Dilatarea şi contracţia cosmosului sunt descrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul în limbajul timpului său. Dilatarea este prezentată ca o mişcare de la o formă atotcuprinzătoare - cuvânt ce poate însemna singularitatea iniţială - spre forme particulare, înaintând până la o limită peste care nu mai poate trece. Dilatarea este activată de voinţa mişcării „faţă de cele de jos”, adică cele lumeşti. Apoi, are loc un proces invers, de contracţie de la formele particulare, care este activat de voinţa mişcării faţă de cele cereşti, sau faţă de Dumnezeu. Şi contracţia, asemenea dilatării, are o limită care nu poate fi depăşită: „Căci se mişcă (substanţa) de la genul atotgeneral – prin genurile mai puţin generale – spre specii prin care şi în care obişnuieşte să se împartă, înaintând până la speciile cele mai particulare în care ia sfârşit dilatarea ei, hotărnicindu-şi existenta ei faţă de cele de jos; şi se adună iarăşi de la speciile cele particulare, întorcându-se spre prin cele mai generale până la genul atotgeneral în care se sfârşeşte contractarea ei, hotărnicindu-şi existenta ei faţă de cele de sus. Astfel, mărginindu-se în amândouă părţile, adică în sus şi în jos, arată că are început şi sfârşit, nefiind capabilă nicidecum să primească în sine raţiunea infinităţii”. Existenţa limitelor indică începutul şi sfârşitul lumii, deci lipsa infinităţii cosmosului în timp şi spaţiu. Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce doi „parametri” teologici care influenţează cosmosul, nefolosiţi în calculul mişcării de către oamenii de ştiinţă: voinţa divină şi voinţa omului.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare „începutul” creaţiei este tainic, pentru că nu aparţine timpului acestei lumi. Începutul este „indivizibil şi fără dimensiune”, un alt mod de a exprima singularitatea iniţială. Cerul şi pământul au apărut, „fără curgere de timp”, lumea având începutul în veşnicie şi abia mai târziu a evoluat în timp. Starea iniţială a creaţiei este paradisiacă. În faţa acestei limite, ştiinţa se opreşte, nu poate trece „dincolo”. Materia pe care o analizează cercetarea ştiinţifică aparţine spaţiului şi timpului lumii acesteia. Ştiinţa nu poate analiza ceea ce nu se supune legilor fizice. Astrofizicienii nu pot explica apariţia universului la secunda zero, care teologic înseamnă intrarea în spaţiul şi timpul lumii noastre. Nici nu vorbesc despre apariţia materiei înainte de secunda zero, materia din starea paradisiacă, când în fizică era nimicul, pentru că nu poate aplica legile ei. Avem în lume substanţe într-o stare deosebită, care nu se supun legilor fizicii: sfintele moaşte. Acest tip de materie trebuie să aibă multe în comun cu starea paradisiacă.

Pornind de la principiul incertitudinii care afirmă că nu se pot măsura simultan, cu precizie oricât de mare, poziţia şi impulsul unei particule, precum şi de la faptul că traiectoria acesteia este descrisă nu de o sumă de poziţii bine determinate, ci de o undă de probabilitate, s-a emis Teoria Membranei sau Teoria M, care presupune existenţa universurilor paralele. După această teorie, Big Bang-ul a avut loc la ciocnirea a două lumi paralele. Totuşi, Teoria Membranei nu spune nimic de originea Big Bang-ului şi timpul scurs de la momentul zero la 10-43 secunde, timpul Planck, când tot universul era conţinut într-o sferă cu diametrul de 10–33 centimetri şi avea o temperatură de aproximativ 1032 oC.

Interpretarea naturii apei la Sfântul Grigorie de Nyssa este în acord cu descoperirile ştiinţifice ale secolului XX. Apa peste care se purta Duhul lui Dumnezeu nu era o apă oarecare, „pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se amestece cu cele trecătoare şi nestatornice”. Apa aceea nu avea calităţi care cad sub simţuri: „chiar dacă firea ei nu este deosebită […] se poate crede că poate fi înţeleasă numai cu sufletul şi cu mintea”. Apa are proprietăţi care vin în contradicţie cu legile cunoscute ale fizicii. O proprietate deosebită a apei este memoria, care se manifestă printr-o aranjare în structuri hexagonale a moleculelor. Influenţa spirituală pe care o primeşte poate declanşa procesul de epurare chimică prin formarea unei structuri dense, sau poate conduce la o structură haotică şi toxică. Influenţa compoziţiei chimice asupra proprietăţilor materiei începe să scadă în importanţă în faţa influenţelor energetice. Astfel, fizica microcosmosului certifică faptul că celulele biologice comunică nu numai prin substanţă, ci şi prin unde electromagnetice, în spectrul ultraviolet, şi nu numai. Între celule izolate printr-un ecran de sticlă de cuarţ s-au observat transmiteri de informaţii prin intermediul undelor luminoase. Celulele pot citi, deci, informaţia purtată de undele electromagnetice.

Prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu creaţiei a fost: „să fie lumină” (Fac. 1, 3). Teologii interpretează această poruncă ca fiind intrarea energiei create în materie, pentru că luminătorii cereşti urmau să fie creaţi abia în ziua a patra. Referitor la lumina fizică, Sfântul Vasile afirmă în secolul al IV-lea că lumina „s-a făcut o substanţă mai plăcută decât oricare, spre desfătare”. Însă despre natura corpusculară a luminii s-a vorbit în lumea ştiinţifică abia începând cu Louis de Broglie, laureat al Premiului Nobel în anul 1929...

Descoperirile ştiinţifice contemporane au adus mari contribuţii la cunoaşterea Universului. Cu toate acestea, există numeroase contradicţii între teoriile fundamentale ale cunoaşterii. Oamenii de ştiinţă au sesizat faptul că s-au aplecat cu precădere asupra părţilor şi au scăpat din vedere întregul şi interacţiunile părţilor în ansamblul creaţiei. Se fac eforturi mari pentru a face teoriile fundamentale ale cunoaşterii compatibile, iar un rol important în acest demers îl are interdisciplinaritatea. Colaborarea dintre ştiinţă şi teologie are, de aceea, toate şansele să contribuie, în viitor, la structurarea unitară a cunoaşterii lumii în care trăim.

Conf. dr. Lucia Balint


Bibliografie