RO | EN

Cu greu s-ar găsi cuvinte care să descrie în termeni potriviţi măreţia şi faima Imperiului Bizantin, fondat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare – a cărui dată de naştere este considerată a fi 11 mai 330, când a avut loc inaugurarea noii capitale de pe malul Bosforului, Constantinopolul. A avut o existenţă mai mult decât milenară, sfârşindu-şi zilele în 29 mai 1453, cucerit fiind de turcii otomani, iar prezenţa sa în cadrul istoriei Europei a suscitat vii discuţii. Admirat sau detestat de către contemporanii apropiaţi teritorial şi spiritual, ignorat de către cei îndepărtaţi, el şi-a recăpătat într-un final locul ce i se cuvine pe scena istoriei, aşteptând încă să-i fie descoperite meritele şi importanţa covârşitoare pe care a avut-o în definirea profilului cultural al lumii creştine, îndeosebi a celei ortodoxe.

Pentru toate popoarele de rit ortodox, Bizanţul a exercitat o influenţă aparte, în multiplele domenii de manifestare ale vieţii: religioase, politice, sociale, economice – caz în care putem vorbi de o influenţă temporară, ce se manifestă pe parcursul existenţei imperiului, încetând o dată cu dispariţia sa – dar şi artistice – despre care se poate spune că este permanentă, continuând şi în prezent, în forme variate.

Privită superficial, viaţa Ortodoxiei din fostul Bizanţ, mai ales cea a Patriarhiei Ecumenice, pare a fi doar un amestec de intrigi, umilinţe, orgolii nejustificate, cerşeli de bani şi ajutoare de pe la popoarele nesupuse jugului turcesc sau mai cu dare de mână. Dar, imaginea Bisericii nu depinde exclusiv de cei aflaţi temporar la cârma ei, misiunea ei depăşind cadrele înguste ale timpului şi spaţiului. Iar dacă, după expresia lui Bréhier, Bizanţul a ştiut, cel puţin, să moară bine, Biserica Ortodoxă, „scăpată de-acum de orice politică de unire, putu, în aceşti ani de obscuritate şi smerenie, să zidească, în locul Bizanţului, temeliile unei alte lumi”1. De aceea, se poate vorbi despre existenţa dar şi despre inexistenţa unei „morţi a Bizanţului”.

Riscul „morţii” acestui Bizanţ există cu adevărat atunci când se priveşte supravieţuirea sa doar din punctul de vedere strict instituţionalizat. Numai atunci se poate afirma cu tărie că Bizanţul a murit. Aceasta s-a putut petrece tocmai datorită aplicării stricte a unor formule de guvernare sau din pricina urmaşilor săi, acei fanarioţi, care, îndeplinind misiuni politice ori diplomatice, având adesea funcţii eclesiale sau influenţând direct alegerea lor, „ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinism… Aceasta fu în zilele veacului al XIX-lea, moartea Bizanţului. El supravieţuise aproape patru secole formelor imperiale, creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane”2.

Într-adevăr, Bizanţul lui Nicolae Iorga a „murit” în zorii începutului istoriei moderne, dar acesta era un Bizanţ văzut, lumesc, aflat la cheremul vremurilor vitregi şi al labilităţii firii omeneşti. A rămas, însă, permanent viu, acel Bizanţ spiritual, dar care nu se lasă văzut şi auzit decât de către cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit. Mesajul său este asemenea celui artistic, imprimat în piatra monumentelor de arhitectură, care este întotdeauna şi purtătorul celui spiritual, politic sau social, numai că el nu se „citeşte” lesne; mult mai uşoară pare a fi descifrarea unor documente pe care trecerea timpului le-a făcut de-a dreptul ilizibile.

Se poate spune că Bizanţul a continuat să trăiască nu atât prin supravieţuitorii săi, urmaşi ai ilustrelor familii de odinioară, cât mai ales prin Biserica sa, cu toate implicaţiile acestui aspect; „dacă în Orientul cucerit de turci s-au păstrat limba şi cultura elenică, dacă creştinii Peninsulei Balcanice au păstrat conştiinţa naţionalităţii lor, meritul aparţine întreg, Bisericii Ortodoxe, moştenitoare şi continuatoarea tradiţiilor Bizanţului”3.

Providenţa divină a făcut ca, numai cu un secol înainte de sfârşitul Bizanţului, să trăiască cei doi mari teologi, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasilas. Primul a lămurit şi a trasat o graniţă precisă între cele două lumi spirituale, cea ortodoxă şi cea catolică, pentru ca, nu cumva, marea ascensiune politică şi culturală a Occidentului să poată sminti acea parte a lumii creştine pe care Dumnezeu avea să o lase în mâna necredincioşilor. Dacă Apusul avea să păstreze energiile create şi o relativă detaşare faţă de pericolul păgân – cu mici excepţii, cum ar fi cele de la Mohács, din 1526, sau de la Viena anului 1683 – în schimb Răsăritul rămânea întărit în credinţa energiilor necreate, având a purta însă, un permanent război cu păgânii.

Celălalt mare sfânt, Nicolae Cabasilas, a lăsat o lucrare care se deosebeşte doar printr-o silabă de celebra scriere al lui Thomas de Kempis, Urmarea lui Hristos, cea mai populară carte a spiritualităţii occidentale. Dar la Hristos nu se ajunge doar urmându-L, ci trăindu-L prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi acesta este mesajul Vieţii în Hristos. Între Urmarea lui Hristos şi Viaţa în Hristos, formal, nu există prea mare deosebire dar, în plan spiritual, diferenţa este enormă.

Având în vedere aceste aspecte, s-ar putea spune că, doar cu puţin timp înaintea dispariţiei Bizanţului, s-au scris ultimele cuvinte a ceea ce s-ar putea numi testamentul unui imperiu creştin. Bizanţul fusese spaţiul în care se plămădise timp de secole învăţătura ortodoxă – spaţiul în care nu de puţine ori tulburările religioase duseseră la pierderi teritoriale, catastrofale în planul stabilităţii economice, sociale ori politice – dar care lăsa acum lumii o moştenire din care fiecare urma să ia ceea ce i se potrivea mai bine. În acest sens, se poate vorbi de viaţa de după moartea Bizanţului.

Atunci când bizantinii s-au împotrivit vehement oricărei forme de unire cu Roma, ceea ce ei au dorit a salva nu a fost neapărat orgoliul naţional, explicabil până la un anume punct, ci tocmai esenţa Ortodoxiei. Ei aveau de ales între latini şi păgâni; cuvintele megaducelui Lucas Notaras4, rostite cu câteva luni înaintea căderii oraşului, s-au arătat a fi profetice, iar moartea sa martirică a dovedit că ele exprimau adevărata sa trăire, şi nu doar o ură nejustificată împotriva latinilor. El nu se împotrivea propriu-zis latinilor, ci unui anume mod de viaţă creştină care, dacă ar fi fost adoptată, ar fi schimbat însăşi esenţa vieţii bizantine.

Turcii aveau puterea de a face mult rău, dar singurele biserici pe care ei le-ar fi putut dărâma ar fi fost cele văzute, ce se pot reface în timp, pe când acceptarea celor patru „puncte florentine” ar fi dus la demolarea structurii Bisericii Ortodoxe, la specificul ei. Pronia divină a îngăduit ca Ortodoxia să crească în mediul bizantin; la rândul său, civilizaţia Bizanţului s-a lăsat modelată şi impregnată de credinţa ortodoxă.

Din acest motiv, Bizanţul dăinuie prin arta creştină, artă ce îi este specifică şi a cărei naştere şi dezvoltare a stat sub semnul unor determinante clare chiar şi pentru cei care nu au o formaţie exclusiv teologică: o moştenire culturală complexă, o continuă şi relativă stabilitate a Imperiului Bizantin – de unde a rezultat şi continuitatea şi unitatea culturii – o comandă socială influenţată de cele două puteri, imperială şi cea eclesială, specificul teologic al creştinismului răsăritean, concepţia privitoare la spaţiul cultic, structura Imperiului Bizantin care a grupat popoare diferite – de unde a rezultat o anume dinamică artistică – şi un cadru geografic larg.5 Nu este suficient să se spună că este vorba de o artă creştină, ci trebuie precizat specificul său ortodox, căci el este cel care conferă stilului bizantin atributul perenităţii, „fiindcă durează pe deasupra veacurilor şi va dura cât Biserica lui Hristos”6.

Pe de o parte, s-ar putea spune că, „prin cucerirea Constantinopolului, nu se prăbuşea numai o putere militară, ci şi un centru cultural strălucit… Pentru arta bizantină căderea Constantinopolului a fost o lovitură ireparabilă, mortală (s.n.), după care nu a mai ştiut să se ridice”7. Sau, că „tragedia fu definitivă. Pe 29 mai 1453 o civilizaţie era irevocabil ştearsă (s.n.). Ea lăsa o glorioasă moştenire culturală şi artistică”8. Pe de altă parte, Bizanţul a continuat să trăiască prin realizările sale artistice. Steven Runciman poate fi socotit purtătorul de cuvânt al multor istorici atunci când afirmă faptul că „domeniul artistic este cel în care Bizanţul a lăsat lumii moştenirea cea mai durabilă şi mai minunată”9.

Numai că, acest gen de moştenire prezintă un aspect static. Ea reprezintă, de fapt, un inventar de obiecte şi monumente artistice, cel mai adesea stocate în muzee şi colecţii şi care, cel mai adesea, nu mai comunică esenţialul celor care le moştenesc. Adevărata moştenire, cea prin care Bizanţul trăieşte încă, este viaţa Ortodoxiei, din care izvorăşte mereu arta creştină, aceeaşi în planul tradiţiei, dar veşnic alta prin adaptarea la timpurile actuale.

Ceea ce distrusese Mahomed II Cuceritorul fusese un anume gen de civilizaţie, modelată după Statul şi Biserica care îşi duseseră traiul într-un anume spaţiu şi o anume conjunctură politică, geografică, culturală, socială dar mai ales religioasă. În urma dispărutei civilizaţii bizantine rămâneau nişte popoare care au continuat să viseze la reînvierea politică a Bizanţului, dar care n-au uitat niciun moment că sunt ortodoxe. Paradoxal, tocmai specificul Ortodoxiei socotită a fi „intransigentă” a fost cel care a făcut ca, după dispariţia imperiului, acesta să continue a trăi prin Biserica sa, căci maleabilitatea de care ea a dat dovadă a determinat asimilarea, deci şi existenţa sa permanentă, din Creta până în îndepărtatul Novgorod.

Dacă în ultimele secole de existenţă ale imperiului, împăraţii acestuia au săpat practic Biserica, prin acţiunile lor unioniste, astăzi Bizanţul trăieşte într-un fel tocmai prin Biserică şi prin slujbele care au loc aici. El nu doar supravieţuieşte, ci trăieşte efectiv prin întregul ceremonial cultic care, în desfăşurarea lui, aminteşte de împrumutul permanent şi reciproc care a existat între ceremonialul imperial şi cel liturgic, împrumut care accentua permanent rostul simbolic al fastului lumesc.

Niciun împărat bizantin nu va mai intra prin uşile împărăteşti pentru a-şi aduce la altar darul său, însă uşile amplasate în axul iconostasului vor purta acest nume până la sfârşitul veacurilor, după cum şi îngerii pictaţi în Dumnezeiasca Liturghie sunt după chipul curtenilor de la curtea basileului, asemenea şi strălucirea veşmintelor preoţeşti. Se poate spune deci că Bizanţul a trăit şi trăieşte prin Biserica sa, numai că a susţine că aceasta a întreţinut doar flacăra culturii sau a naţionalismului, înseamnă a-i sărăci mult menirea. Biserica a ţinut vie în primul rând credinţa, şi de aici decurg firesc şi celelalte merite ce i se atribuie.

Datorită ei se poate spune că „moartea Bizanţului” nici nu a avut loc – lucru valabil nu doar în Balcanii ce au păstrat nostalgia restaurării politice a fostului imperiu. Aceasta se poate susţine în virtutea constituirii şi păstrării unui indestructibil triunghi, Ortodoxie, Bizanţ, Artă bizantină, în care fiecare element se regăseşte în celălalt, sprijinindu-se reciproc. Astfel, au fost posibile nu numai apariţia şi creşterea unei civilizaţii creştine – ale cărei coordonate au început a fi descoperite la adevărata lor valoare abia în ultimele decenii – dar şi renaşterea ei periodică, în momentele dintre cele mai dificile.

Orice manifestare artistică este, într-un fel, tributară situaţiei economice, sociale sau politice dar, ceea ce s-a petrecut cu Bizanţul în ultimele sale secole dezminte această teorie. Deşi vistieria imperiului fusese în aşa hal golită încât în ea nu se mai aflau decât „vânt, praf şi atomi de-ai lui Epicur”10, deşi intelectualii săi trăiau o „melancolică toamnă” – Teodor Metochites considerând că „timpul nostru nu mai are nimic de spus”11, tonul său tragic fiind de altfel caracteristic marilor umanişti ai ultimelor secole12 – prestigiul culturii şi al artei bizantine creştea constant. De aceea, se poate spune că, în paralel cu „dezmembrarea politică şi dinastică a Bizanţului”, a avut loc „apariţia marilor unităţi” de ordin cultural; „această antiteză, dezmembrare-unitate, această unitate în dezmembrare este unul din fenomenele cruciale şi, totodată, una din problemele cele mai captivante ale aşa-numitei «perioade de decadenţă»”13.

Arta bizantină nu a rămas închisă în frontierele politice, extinzându-se, astfel că, plecând de la un fond unitar, fiecare popor şi-a impus ulterior personalitatea, arhitectura, arta reflectând şi ea viaţa şi istoria celor care au creat-o.14 Or, popoarele care au asimilat cel mai bine moştenirea bizantină au fost cele ortodoxe, întrucât ea semnifica un mod de viaţă, iar nu o modă trecătoare. Parafrazându-l pe Iorga, care spunea că „arta e explicabilă numai prin societatea căreia îi e aplicabilă, dacă nu vrea să fie un simplu exerciţiu de tehnică”15, s-ar putea afirma că arta bizantină poate fi explicabilă numai prin Biserica căreia îi e aplicabilă.

Ea continuă să trăiască prin Biserică, perfect integrată cultului ortodox, după cum acesta, la rându-i, trăieşte maxima intensitate numai într-un cadru artistic pe măsură. Moştenirea Bizanţului „nu s-a şters din viaţa culturală a sud-estului european. În îndepărtatele mănăstiri şi comunităţile săteşti ale continentului sau insulelor, în manifestările particulare sau publice ale ţăranilor sau orăşenilor, care au rămas credincioşi religiei înaintaşilor lor, mai presus de toate poate în celebrarea Euharistiei, reluată fără schimbări esenţiale din primele zile ale Imperiului Creştin, poporul ortodox al Europei răsăritene păstrează până în zilele noastre o legătură vie cu trecutul lor bizantin”16. Ea trăieşte nu atât în manualele de specialitate sau în muzeele lumii ci, în primul rând, în cadrul cultului ortodox, aici aflându-se adevărata moştenire a Bizanţului, cea prin care el este permanent prezent în viaţa noastră.

Moştenirea bizantină poate fi un inventar muzeistic extrem de bogat uneori, sau o formă actuală a vieţii spirituale din care izvorăşte permanent viaţa artistică. Manuscrisele pot arde, zidurile se pot dărâma, aurul poate fi topit şi prelucrat, într-un cuvânt, tot ce înseamnă valoare mobiliară poate fi furat sau distrus. Cei care au purtat responsabilitatea ctitoririi au înţeles acest aspect al vremelniciei oricărui fel de bogăţie materială.17

Într-adevăr, turcii au putut lua regatele, aurul, moaştele, icoanele, dar zidurile au rămas şi „ele au salvat sufletul naţiunii”18. Se poate spune că zidurile bisericilor au salvat într-adevăr sufletele atunci când se conştientizează faptul că înăuntrul lor se continua zidirea Bisericii alcătuită din „pietre vii”, cea pe care nimeni şi nimic nu o poate birui.

După ce, vreme de secole, a fost ignorată, în ultimele decenii se vorbeşte tot mai mult despre moştenirea culturală a Bizanţului, ca despre un soi de comoară lăsată în păstrare generaţiilor de azi. Dar, această moştenire, pentru a fi mereu vie, mai ales în formele artistice de manifestare, se cere a fi integrată unui mod de viaţă propriu. Or, specificul artei bizantine este dat în primul rând de faptul că izvorul ei se află în cultul divin, permanent actualizat – fapt pentru care arta respectivă nu poate fi socotită o artă „moartă”.

De aceea nu poate fi aprobat Lazarev care afirmă că, după 1453, arta bizantină a încetat să existe: „începând de la acea epocă, nici pe teritoriul imperiului bizantin, nici pe cel al ţărilor din Orientul creştin nu s-a mai produs nici o operă de artă de valoare mai însemnată. Pictura îşi târăşte viaţa în serviciul mănăstirilor din provincie şi decade la nivelul unui simplu meşteşug”19. Este drept că arta Imperiului Bizantin se poate considera încheiată după 1453 dar, este greu de spus că s-a terminat şi cu arta bizantină.

Ceea ce nu s-a înţeles pe deplin, atunci când se discută „fenomenul” bizantin, este faptul că arta îşi avea suportul spiritual, material sau moral nu doar în beneficiarii sau în cei care emiteau comanda socială, ci că ea se născuse şi crescuse în cadrul cultului creştin ortodox, fie el particular sau public şi de aceea numai în slujirea liturgică îşi poate afla adevărata împlinire.

A spune că arta bizantină a încetat să mai existe după căderea Bizanţului este ca şi cum s-ar spune că după acea dată a încetat orice manifestare a cultului divin. Este adevărat că, de pe scena istoriei, a dispărut un anume context socio-cultural care a generat ceea ce numim artă bizantină dar, existând Biserica Ortodoxă, inevitabil au continuat să fie prezente şi manifestările sale artistice, fidele tradiţiei în măsura în care rămâneau credincioase şi spiritualităţii ortodoxe.

Astăzi cultura Bizanţului este repusă în drepturi; se susţine tot mai mult faptul că „numai o mare civilizaţie este capabilă să exercite o atât de lungă şi de puternică influenţă, şi acest fapt este suficient pentru a pune la locul său adevărat şi la rangul său, în istorie, această civilizaţie care a fost gloria Bizanţului dispărut”20. Influenţa sa continuă şi astăzi şi va continua dar, nu atâta timp cât va dăinui amintirea imperiului dispărut, ci cât timp în biserici se va sluji Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox care, la rându-i, pentru a se desfăşura, are nevoie de un cadru artistic pe măsură.

Teoretic am aderat la Uniunea Europeană, dar în cazul în care facem dovada unei imaturităţi spirituale, o preluare automată a unor principii străine Ortodoxiei ne-ar putea face mult rău. Pe de altă parte, neimplicarea noastră în îmbogăţirea patrimoniului cultural european nu poate fi benefică pentru niciuna dintre părţi. Nu trebuie să uităm nicio clipă că „acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile create înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpatico-balcanic... Printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului”21. Dar, pentru ca Occidentul să ne descopere valoarea, este necesar ca să ne-o descoperim mai întâi noi!

Ar trebui cunoscut faptul că, „pentru noi, românii, Bizanţul este Antichitatea noastră… Istoria artei româneşti nu poate fi studiată fără o amănunţită cunoaştere a artei bizantine. De aceea, spiritul bizantin trebuie cunoscut”22. Dar nu doar Bizanţul se cere a fi redescoperit, ci un anume mod de viaţă, cel care a constituit odinioară esenţa sintezei bizantine. Ar trebui să regăsim acea unitate ontologică dintre desăvârşirea spirituală şi cea artistică, să redescoperim adevărata dimensiune a artei sacre, având putinţa de a o deosebi de „surorile” ei mai mici, arta creştină sau cea religioasă. Ar trebui să redescoperim puntea existentă între lumea Teologiei şi cea a Artei, care nu s-a dărâmat cu totul, ci doar a dispărut din sufletul unora, în urma „cutremurului” iscat de Renaştere.

Numai că puntea sau mijlocirea respectivă nu reprezintă un sistem de „dogme” cu aspect juridic-noţional, nici un savant eşafodaj didactic, ci o Persoană, Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui să redescoperim că Cel care conduce către adevăr este El însuşi Adevărul care aşteaptă la uşa sufletului fiecăruia pentru a i se deschide. Nu stă numai la uşa preoţilor sau a teologilor, ci a tuturor, smerit, adesea ignorat, ca un „cerşetor al iubirii”23, aşteptând să ne deschidă calea către cunoaşterea adevăratei frumuseţi. Să redescoperim faptul că acest Adevăr este acelaşi cu cel din timpul apostolilor, acelaşi cu cel de azi sau de mâine, că el nu se schimbă după cum dictează politica sau conştiinţa celui mai mare.

Ar trebui să înţelegem că noi „am cunoscut adevărul. Nu mai socotim ca adevăr ultim lumea, ci pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii şi al oamenilor, Mântuitorul acestora de sub puterea morţii şi de perspectiva întunericului iadului. Am cunoscut pe Hristos ca Lumină, sau sensul pozitiv suprem al lumii şi al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din care sunt şi spre care sunt duse toate. Am cunoscut că cei care socotesc lumea ca ultim adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei «culturi» atee drept lumină. Am cunoscut că cei ce nu cunosc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi, deci, ca lumina lumii, ci o socotesc pe aceasta ca unica realitate, se află într-o mare minciună. Am cunoscut că toate cuvintele prin care susţin această părere mincinoasă sunt minciuni. Am cunoscut că, avându-le numai pe ele, vom fi într-o veşnică sărăcie sau moarte.”24

Numai umblând în această Lumină-Adevăr vom putea cu adevărat pătrunde semnificaţiile şi taina artei bizantine. Numai în lumina Tainelor creştine poate fi văzută cu adevărat frumuseţea acestei arte care leagă două lumi, cea văzută şi cea nevăzută. Numai atunci biserica şi obiectele de cult aferente nu vor mai fi „divizate” între teologul care slujeşte şi estetul care le consideră doar obiect de admiraţie şi studiu. Abia atunci va fi percepută la adevărata ei valoare arta bizantină şi se va înţelege de ce perpetuarea ei nu este o problemă de obişnuinţă sau de automatism, ori de refuz al modernismului, ci una de credinţă şi de păstrare a suportului artistic adecvat cultului ortodox.

Prof. dr. Mihaela Palade


Note

1 Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi romano catolicism în specificul existenţei lor istorice, Ed. Roza Vânturilor, 1992, p. 91.

2 Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, trad. de Liliana Iorga Pippidi, Ed. En­ci­clopedică, Bucureşti, 1972, p. 11.

3 Charles Diehl, Bizanţ, mărire şi decădere, trad. de I. Biciolla, Ed. Naţio­nala Ciornei, Bucureşti, nedatată, p. 385.

4 „Mult mai bine e să se ştie domnind în mijlocul oraşului turbanul turcesc, decât tiara latină”, în: Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), în colecţia Scriptores Byzantini, I, ediţie critică de Vasile Grecu, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 328.

5 Sanda Voiculescu, Curs de Istoria Arhitecturii – arhitectura bizantină, seco­lele IV- XV, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti, 1994, p. 6.

6 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, 1994, p. 232.

7 Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, trad. de Flo­rin Chiriţescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 98.

8 Steven Runciman, La Civilisation Byzantin, Paris, 1952, p. 319.

9 Ibidem, p. 270.

10 Nikephor Gregoras, Corpus scr. hist. byz., vol. II, 1, XV, cap. 11, p. 790, apud V. Lazarev, op. cit., p. 6.

11 V. Lazarev, op. cit., p. 6.

12 Basilis Tatakis, La philosophie byzantine, Press Univer­si­taire de France, Paris, 1959, p. 249.

13 Denis A. Zakythinos, États – Sociétés – Cultures. En guide d'introduction, p. 8, apud M.A. Musicescu şi Ionescu, Bise­rica domnească din Curtea de Argeş, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 7.

14 S. Voiculescu, op. cit., pp. 9-10.

15 Nicolae Iorga, Istoria artei medievale şi moderne în legătură cu dezvoltarea societăţii, Bucureşti, 1923, p. 223.

16 Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth, Lon­don, 1971, p. 370.

17 O legendă povesteşte cum cneazul Lazăr, atunci când a dorit să zidească Ravanica, a crezut că cele mai potrivite podoabe sunt aurul şi perlele; dar Miloš Obilić i-a citit din cartea regilor în care se povesteşte cum turcii, care au cucerit regatul, au făcut din plumbul bisericilor tunuri, iar din pietrele preţioase, bijuterii. Drept care Lazăr se hotărî să aleagă ca materiale de construcţie piatra şi marmura, ce urmau a rezista până la Judecata de Apoi.

18 Gabriel Millet, L'ancien art serbe  - Les églises, Paris, 1919, p. 8.

19 V. Lazarev, op. cit., p. 98.

20 Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. Ileana Zara, Editura pentru lite­ratură, Bucureşti, 1969, vol. II, p. 155.

21 Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor, 1990, pp. 150-151.

22 G.M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977, pp. 254-255.

23 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Enciclopedică, 1993, p. 100.

24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 79-80.