RO | EN

Creat de Dumnezeu după chipul Său, omul este persoană şi are, prin actul creaţiei („Să facem om...”, Fac. 1, 26), vocaţia comunicării, cu înţelesul de comuniune, dăruire, jertfă. După căderea în păcat, care a însemnat alunecare în egoism şi închidere în sine, comunicarea îşi restrânge înţelesul la transferul verbal sau non-verbal de idei, vizând în principal interesul propriu în mod individualist, exclusivist.

Deşi Mântuitorul Hristos a restabilit adevăratul sens al comunicării în iubire prin jertfa Sa pe Cruce, a lăsat omului în continuare libertatea de a alege. Expresia acestei libertăţi, în vremea noastră, este, din păcate, în ceea ce numim „civilizaţia occidentală”, opţiunea pentru delimitarea de revelaţia divină, confundându-se transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Lui din creaţie. Principala angoasă a omului contemporan este strâns legată de criza materială, dar şi spirituală tot mai acută, pe care o resimte acum inclusiv ca pe o criză la nivelul comunicării interpersonale. Deşi în era globalizării se aude tot mai des sloganul „comunici, deci exişti”, comunicarea a devenit, de fapt, un simplu schimb de informaţii, informaţia nefiind altceva decât o armă eficientă în lupta cu celălalt, care este totdeauna un adversar, într-o lume în care principiul competiţiei, al concurenţei are prioritate. În acest context, cuvântul, ca principal vehicul al comunicării interumane, a devenit o marfă, vândută şi difuzată după legile pieţii, şi, de multe ori, o etichetă pentru imaginile transmise prin intermediul ecranului TV sau monitorului, a căror companie impersonală este adesea preferată.

S-a semnalat deja, cu îngrijorare, că în raportul cuvânt – imagine, transmise exclusiv pe cale vizuală, se constată o sărăcire reciprocă: imaginea pune etichete arbitrare, după bunul plac al celui care o transmite prin intermediul ecranului, iar cuvântul care însoţeşte imaginea desemnează exclusiv ceea ce se vede, urmarea fiind o sărăcire de sensurile pe care ar trebui să le poarte.

După cum atrage atenţia prof. Giovanni Sartori într-o carte1 a sa, cuvântul are un dublu caracter: denotativ – cu referire strictă la un anumit obiect – şi conotativ, acesta din urmă trimiţând către mai multe sensuri şi implicând capacitatea de abstractizare a celui ce receptează cuvântul, adică stimulând inteligenţa. Or, cuvântul receptat doar ca purtător şi auxiliar al imaginii îşi păstrează numai caracterul denotativ, faţă de cuvântul scris, care, prin excelenţă, stimulează gândirea şi puterea de abstractizare prin sensurile pe care le poartă.

Fără a demoniza neaparat televiziunea, care reprezintă un progres tehnologic indiscutabil al veacului trecut, nu putem să nu observăm că ea modifică într-un ritm oarecum lent, dar inexorabil, natura comunicării umane, deplasând-o din contextul cuvântului în contextul imaginii; vederea devine precumpănitoare faţă de vorbire, iar imaginea ajunge să conteze mai mult decât conţinutul mesajului ce se doreşte a fi transmis, transcende deosebirile implicate de limbă şi vederea devine suficientă pentru înţelegerea acestui mesaj. Într-un fel, oamenii au creat cu ajutorul vizualului un nou Turn Babel, iar limbajul conceptual, abstract, este treptat înlocuit de un limbaj perceptiv, concret, cu mult mai sărac. Televiziunea ar putea ajunge astfel dintr-un simplu element de comunicare, cum era percepută la început, un adevărat instrument „antropogenetic”2, care modifică structural fiinţa umană.

Se constată cu uşurinţă în ultimele decenii o deplasare dramatică a accentului de pe cultura cărţii, care a devenit una elitistă, a celor puţini, pe cultura audio-vizuală – a celor mulţi. Consecinţa este o atrofiere continuă a stimulilor cititului, ai cunoaşterii transmise prin cultura scrisă. S-ar putea replica prin existenţa multor cuvinte abstracte, traductibile prin imagini, dar aceste imagini rămân doar surogate infidele şi sărăcite ale conceptului desemnat. De exemplu, imaginea unui om tocmai eliberat dintr-o închisoare nu poate explica ce înseamnă conceptul de „libertate”; rămâne o încercare unilaterală şi insuficientă comparativ cu cuvântul scris, care este cu mult mai mult decât o etichetă a unei imagini sau a alteia. Iar faptul că receptarea cuvântului scris în zilele noastre, şi mai ales de către tineri, este evident deficitară duce la o degenerare a intelectului, cu efecte dramatice pentru viitorul omenirii, care trăieşte o adevărată criză a pierderii înţelepciunii, a capacităţii de cunoaştere.

Un rezultat trist al secularizării, accentuat azi de preponderenţa imaginii în preferinţele omului contemporan, îl reprezintă sărăcirea cuvântului, ca vehicul al comunicării, în primul rând de sensul lui sacru. Cuvântul şi-a pierdut treptat conotaţiile din sfera sacrului, inclusiv în limba română, care trăieşte acum drama transferului din zona limbajului de lemn comunist în zona limbajului aşa-zis european. Puţini se mai gândesc acum, de exemplu, la faptul ca atunci când rostim „comunicare” ar trebui să ne gândim şi la „cuminecare”, care înseamnă mai mult decât transfer de idei, înseamnă jertfă, dăruire, împărtaşire. Sensul acesta a fost izolat pe nedrept în sfera arhaismelor, cum se întâmplă de fapt cu multe alte cuvinte care nu mai sunt purtătoare de har, ci doar de imagini seci şi irelevante.

Cuvântul purtător de har este, prin excelenţă, cuvântul Scripturii, descoperit de Dumnezeu profeţilor şi patriarhilor în Vechiul Testament şi apoi întrupat în Persoana Fiului lui Dumnezeu (Evr.1, 1). Sfânta Scriptură este expresia scrisă a acestei Revelaţii împlinită în Mântuitorul Hristos şi, în acelaşi timp, o formă de păstrare a eficienţei acestei Revelaţii. Prin Sfânta Scriptură, Hristos continuă să lucreze cu noi, spre mântuirea noastră, prin Duhul Său cel Sfânt3, ca o dovadă clară a fidelităţii faţă de cei care Îl urmează: „Iată, Eu sunt împreună cu voi până la sfârşitul veacurilor.” (Mt. 28, 20). Cuvintele lui Hristos sunt „cuvintele lui Dumnezeu” (In. 3, 34), sunt „duh şi viaţă” (In. 6, 63), „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68).

Prin puterea Duhului, în Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu nu slăbeşte atunci când este exprimat în limba omului, iar cuvântul omului capătă astfel o nouă adâncime şi putere, se transfigurează. Omul devine capabil să exprime cuvintele lui Dumnezeu şi să-I vorbească, devine posibilă „teologia”.

Pr. Georges Florovsky semnalează însă tragedia pe care o trăieşte omul modern, incapabil de a-L recepta pe Hristos în cuvântul Scripturii4, plângându-se însă adesea că primeşte acest cuvânt ca pe un „idiom arhaic”, care îi este deci străin, resimţind automat o înstrăinare şi fată de Cel care îi transmite acest cuvânt. S-a ajuns până la sugestia de a „demitologiza” Scriptura, printr-o „modernizare” a limbajului, ceea ce ar însemna, de fapt, o coborâre de la înălţimea cuvântului haric la sărăcia cuvântului de azi, singura diferenţă crezându-se a fi doar „învelişul accidental extern” al celui dintâi.

Cuvântul purtător de har nu este prezent oriunde şi oricând; îl aflăm însă, când ascultăm chemarea lui, în Casa Celui care l-a rostit, în Casa lui Dumnezeu, care este biserica. Citind Sfânta Scriptură, omul se transformă, dar pentru aceasta ar trebui să meargă mult mai departe decât să urmărească doar îmbunătăţirea culturii sale generale. Biblia trebuie citită cu credinţă, în stare de rugăciune, pe care nu o putem dobândi decât în Biserică, în comunitatea liturgică unită în iubire5. Numai în Biserică găsim în citirea Bibliei căldura, bogăţia, unitatea care vin de la Dumnezeu. Doar cu ajutorul propriei raţiuni, slăbită de păcat, omul nu îl poate înţelege pe Dumnezeu care, din iubire faţă de cel creat după chipul Său, i se descoperă în Persoana lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul6.

Origen a dezvoltat ideea unui paralelism între cuvântul care se face om şi cuvântul care se face carte. „Cuvântul lui Dumnezeu nu are nici carne, nici trup după natura Sa divină, nu poate fi nici rostit, nici văzut, însă o dată ce se întrupează, putem să-L vedem şi să-L descriem. Deoarece Cuvântul S-a făcut trup, există o carte a genealogiei lui Iisus Hristos (Mt. 1, 1)”7. Între vederea lui Hristos şi citirea Scripturii există o analogie, creştinul iubeşte Sfânta Scriptură după cum îl iubeşte pe Hristos şi participă la o transfigurare a înţelegerii textului biblic. „Hainele Logosului sunt cuvintele Scripturii, veşmintele gândirii divine. Precum El părea a fi diferit aici, pe pământ, iar când era transfigurat, când faţa Lui strălucea ca soarele, la fel era şi este şi cu hainele: când eşti aici jos, ele nu ţi se par strălucitoare, nu sunt albe; dar, dacă urci, vei vedea lumina hainelor şi vei contempla faţa lui Iisus transfigurat.8”

Făcând un alt paralelism, între Scriptură şi Euharistie, Origen le înfăţişează pe ambele ca fiind două forme ale prezenţei lui Hristos: „Noi bem sângele lui Hristos nu numai în ritul sacramental, ci şi când primim cuvintele care conţin viaţă.” Citirea sau ascultarea Cuvântului poate fi cu adevărat o Euharistie, iar pentru aceasta este necesară rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, într-o adevărată „epicleză”, pentru ca noi să putem urca la Dumnezeu, Cel ce din iubire coboară către noi. Credincioşii sunt îndemnaţi astfel să acorde aceeaşi cinstire Cuvântului şi Euharistiei şi să conştientizeze că în biserică rugăciunea descoperă adevăratul sens al Scripturii, participarea la Liturghie mai cu seamă înseamnă mult mai mult decât primirea şi înţelegerea unor cuvinte oarecare, înseamnă unirea, ca şi atunci când primim Sfânta Împărtăşanie, cu Cuvântul divin. Sfânta Evanghelie este semnul prezenţei lui Hristos, ieşirea cu Evanghelia înseamnă ieşirea lui Hristos la propovăduire, citirea Evangheliei ni-L arată pe Însuşi Hristos Care ne vorbeşte. Astfel, Evanghelia devine obiect de veneraţie purtat în procesiuni, este citită în mod solemn, iar credincioşii intuiesc misterul sfinţeniei sale în Biserică, ceea ce este foarte important astăzi, când există o tendinţă tot mai accentuată de a pierde simţul sfinţeniei care înconjoară Biblia.

Numai prin citirea Sfintei Scripturi în Biserică descoperim o adevărată bogăţie de sensuri, în lumina Duhului, prin rugăciune, depăşind cu mult sensul strict literal al scrierii sfinte. De altfel, în întregul cult ceea ce nu este textual biblic, ori este o parafrază, ori un comentariu la cuvintele Scripturii. Credincioşii aduc ca ofrandă Cuvântul lui Dumnezeu, care de fapt îl izvorăşte9.

În Biserică, Liturghia este mediul divino-uman în care citim Cuvântul, iar Scriptura, fără a fi citită în legătură cu cultul şi Liturghia, rămâne o lectură individualistă. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit în Însuşi Trupul lui Dumnezeu, care este Biserica. În Sfânta Liturghie, Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin Cuvânt pentru mântuirea credincioşilor care, comunicând cu Dumnezeu, comunică unii cu alţii desăvârşit, în iubire.

Pr. dr. Sorin Marinescu

 

Note

1 Giovanni Sartori, Homo Videns, Bucuresti, p. 33.

2 Ibidem, p. 26.

3 Pr. prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I , Bucuresti, 2003, p. 53.

4 Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie-o viziune ortodoxă, Alba Iulia, 2006, p. 32.

5 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, trad. Maria-Cornelia Ică jr.,  Sibiu, 2007, p. 149.

6 Ibidem, p. 156.

7 Origen, Esprit et Feu,textes choisis et presentes par Hans Urs von Balthasar, tome II, Paris,1960, p. 134.

8 Philocalie, 1-20. Sur les Ecritures, introduction, texte, traduction et notes par Margueritte Harl, Cerf, 1983, p. 436-437.

9 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 158.