RO | EN

Înzestrat cu raţiune şi inteligenţă, după Chipul Creatorului şi cu dorinţa de a a se ridica  duhovniceşte la asemănarea cu El, omul a manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru descifrarea marilor taine ale existenţei sale. Una dintre acestea este şi cea pe care o consideră cel mai de preţ dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, şi anume viaţa.

Atât despre viaţă ca şi concept filosofic, cât şi despre viaţă ca organism viu s-a scris foarte mult în istoria omenirii. Dacă oamenii de ştiinţă analizează viaţa mai mult din perspectiva viului, teologia conferă vieţii o semnificaţie spirituală şi sfântă. În demersul nostru nu urmărim să facem o prezentare exhaustivă despre complexitatea viului şi nici o expunere despre sfinţenia vieţii, ci dorim să oferim câteva puncte de reper, ca subiecte de reflecţie în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţă şi teologie care se stabileşte în discursul despre viaţă.

Discursul ştiinţific despre viaţă are la bază două direcţii de cercetare: una se referă la descifrarea complexităţii şi evoluţiei viului şi alta la descoperirea originii vieţii (viului). În acest sens, se manifestă două metodologii de cercetare: o metodologie deterministă şi o metodologie nedeterministă. În ceea ce priveşte metodologia deterministă, aceasta se bazează pe metoda clasică, newtoniană, de a analiza fenomenele naturii ca fenomene reversibile, la echilibru, predictibile, dacă se cunosc condiţiile iniţiale. Pe baza acestei metodologii, Descartes şi-a formulat cunoscuta şi arhifolosita metoda reducţionistă de cercetare, potrivit căreia „dacă o problemă este prea mare sau prea complicată, atunci divide-o în subprobleme, pe care le poţi rezolva gradual pe fiecare”.

Folosind această metodă, oamenii de ştiinţă ai secolelor trecute (şi chiar ai secolului nostru!) au încercat să studieze viaţa prin analiza organismelor vii, divizându-le pe acestea până la cele mai mici particule, care sunt atomii. Primele constatări au fost acelea referitoare la „omogenitatea” compoziţiei viului. S-au pus în evidenţă faptul că din cele 90 de elemente chimice naturale, doar câteva se găsesc constant în organismele vii, şi anume: C, H, O, N, P, Na. Acestea sunt organizate în molecule simple, cum ar fi: aminoacizii, monozaharidele şi lipidele, sau în structuri complexe, precum proteinele, polizaharidele etc., cunoscute sub denumirea de biopolimeri.

Sigur că cercetările avansate din domeniul biologiei celulare au evidenţiat şi alte elemente care, odată descoperite, vin să lumineze multe dintre „tainele” vieţii. Aşa s-au descoperit acizii nuclei (compoziţia şi structura lor), organitele celulare, cromozomii, genele şi apoi codul genetic. Cercetările asupra codului genetic au spulberat teoria materialistă potrivit căreia viaţa ar fi rezultatul hazardului şi că speciile ar fi apărut ca urmare a unor întâmplări, numite ştiinţific mutaţii genetice. Mutaţiile genetice înseamnă schimbarea ordinii unui aminoacid în proteină, respectiv modificarea poziţiei unei baze azotate în lanţul acidului nucleic. Pentru un organism simplu, numărul total de posibilitaţi de organizare a codului genetic este de 102.400.000. Dacă o modificare ar avea loc într-o secundă, numărul total de modificari care ar trebui să aibă loc în aşa fel încât să apară, cu probabilitate maximă, un organism cu un anumit cod genetic s-ar produce în 102.400.000 s, timp mult mai mare decât vârsta universului, ce se estimează, potrivit modelului Big-Bang, la 1017s. De asemenea, schimbarea ordinii unui aminoacid din proteinele care învelesc ADN-ul organismelor superioare, numite histone, ar avea loc în 600 milioane de ani.

Animaţi de rezultatele cercetărilor privind complexitatea viului, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia asupra originii vieţii. În treacăt amintim câteva dintre teoriile ce s-au formulat referitor la acest subiect. Cea mai veche este teoria cunoscută sub numele de „generaţia spontanee”, potrivit căreia organismele vii pot apărea din lumea nevie (van Helmont susţine apariţia şoarecilor după o perioadă de incubaţie de 21 de zile a unui amestec de boabe de grâu şi o cămaşă murdară!!). Această teorie a fost infirmată de Pasteur (1862), care a arătat că dezvoltarea organismelor vii într-un mediu prealabil sterilizat se datorează unei contaminări cu microbii conţinuţi în aer. Următoarea teorie este cea vitalistă, ce susţine că organizarea elementelor chimice într-un organism viu se datorează unei forţe vitale, numită entelehie. Respingerea acestei teorii se datorează chimistului german Friederich Wohler, care a sintetizat un compus organic ce aparţine viului (ureea) din compuşi minerali (cianatul de argint). O altă teorie, cunoscută sub denumirea de „panspermie”, propusă de Herman Richter în anul 1865, susţinea că „seminţele” vieţii au apărut în spaţiul interstelar  şi au găsit teren fertil pe planeta Pământ. O asemenea teorie încă mai stârneşte interes datorită rezultatelor cercetărilor cuprinse în programele spaţiale, dintre care cele mai importante sunt cele referitoare la meteoritul Murchison, în compoziţia căruia s-au găsit 70 de aminoacizi, dintre care 8 sunt cei întâlniţi în compoziţia proteinelor.

Teoria care a stârnit cel mai mult interes este cea propusă independent de Oparin şi Haldane la începutul secolului al XX-lea, cunoscută sub denumirea de „originea chimică a vieţii”. Aceştia considerau că în condiţiile primare ale terei (condiţii prebiotice), care presupuneau temperaturi ridicate, activitate vulcanică puternică, prezenţa radiaţiilor UV şi un conţinut scăzut de oxigen, substanţele simple existente în atmosferă (metan, hidrogen, apă, amoniac) ar fi putut reacţiona şi rezulta substanţe compuse din care să se obţină substanţele de bază ale organismului viu: proteine, zaharide, lipide, acizi nucleici. Ideea părea genială, dar rezultatele de laborator nu au confirmat pe deplin ipoteza. Experienţa lui Miller (1956) a intrat în istorie prin iluzia unor rezultate, dar şi prin decepţia altora. Astfel, dacă în atmosferă reducătoare s-au obţinut o serie de aminoacizi proteici, într-o atmosferă bogată în dioxid de carbon aceştia nu se mai regăsesc. Sigur că de la aminoacizi şi până la proteine este cale lungă de urmat. Nu mai vorbim de organizarea spontană a proteinelor în acizi nucleici şi transmiterea informaţiilor în procesul de diviziune celulară.

Toate aceste experienţe de reproducere a viului în condiţii hidrotermale, în matrici catalitice argiloase sau în spaţiul interstelar au fost victimele metodei deterministe, respectiv reducţioniste de a cerceta viul (viaţa). În realitate, în studiul viului nu se poate aplica metoda reducţionistă deoarece viaţa este un sistem cu parametri multipli pentru care suma părţilor nu este niciodată egală cu întregul. Potrivit teoriilor moderne, viaţa nu este un sistem predictibil. Apariţia vieţii nu trebuie căutată în reacţiile chimice care au loc în condiţii prebiotice. „Ar fi pur şi simplu o lene intelectuală să presupunem că în ştiinţe precum biochimia şi neurofiziologia am putea obţine o imagine de ansamblu a unei fiinţe vii alăturând pietricele de mozaic”, afirmă cunoscutul biochimist Friedrich Cramer de la Institutul pentru Medicină Experimentală „Max Planck” din Gottingen.

Legile fizicii cuantice, formulate la începutul secolului al XX-lea au influenţat şi cercetările în domeniul viului. Ca în fizica cuantică, viul este un sistem care evoluează după legi nedeterministe. Astfel, viul este un sistem termodinamic deschis, complex, ireversibil, a cărui existenţă se află departe de starea de echilibru. De altfel, cercetările de la sfârşitul mileniului al doilea au arătat că nu starea de echilibru este cea care caracterizează materia vie, aşa cum susţinea teoria clasică deterministă, ci starea de neechilibru. Ylia Prigogine, unul dintre laureaţii premiului Nobel în chimie care s-a ocupat de termodinamica proceselor departe de echilibru, afirmă că „materia în stare de echilibru este plictisitoare. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de echilibru cu atât mai inteligentă devine materia”. Aşadar, materia vie este materia departe de echilibru. Viul este o structură organizată bazată pe schimb energetic şi informaţional. Starea de ordine a viului se realizează prin consum de energie şi producere de entropie (structuri disipative), ca măsură a ireversibilităţii sistemului. Astfel, viaţa este rezultatul unui echilibru dinamic între ordine şi haos.

Pentru a explica emergenţa vieţii, oamenii de ştiinţă ai secolului XX au introdus concepte noi precum cel de „autoorganizare”, „câmp evoluţional”, „câmp vital”, hiperciclu etc.. Autoorganizarea este privită ca o proprietate intrinsecă a materiei, aflată în câmp evoluţional, precum este greutatea, atunci când se vorbeşte de câmpul gravitaţional. Autoorganizarea ca potenţial creator al materiei evolutive se manifestă într-un spaţiu cu patru dimensiuni. Cea de-a patra este timpul, considerat ca un vector a cărui direcţie dă sensul de curgere şi caracterul ireversibil al vieţii.

Teoria hiperciclurilor a lui Eigen reprezintă una dintre teoriile moderne care descrie, dar nu explică, evoluţia vieţii. Această teorie este o reprezentare matematică a capacităţii evolutive a materiei. Ea încearcă să demonstreze formal posibilitatea replicării ARN-ului primar prin procese autocatalitice ciclice, asigurându-se astfel zestrea informaţional-multiplicatoare a organismului viu şi posibilitatea acestuia de a evolua după legi nelineare şi discontinue.

Cercetările din domeniile biochimiei, biologiei celulare, geneticii, neuroştiinţelor au condus la rezultate remarcabile. Din păcate, puţine sunt cele care se manifestă ca soluţii binefăcătoare pentru om şi mediu înconjurător; cele mai multe reprezintă forme de agresiune asupra vieţii şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu.

Cu toată strădania cercetărilor în domeniul viului, oamenii de ştiinţă recunosc că nu au încă răspuns la întrebări de felul: după ce lege se unesc în mod selectiv atomii pentru a forma structurile simple şi complexe ale organismului viu? de ce există forţe de interacţiune? dacă construcţia organismului este organizată conform unui program genetic, atunci cine este autorul programului? de ce există autoorganizare, ca proprietate a priorică a materiei evolutive? de ce există viaţă şi care este sensul existenţei acesteia? La o singură certitudine au ajuns oamenii de ştiinţă: viul este o structură informaţional energetică fundamental complexă, capabilă de reproducere, imposibil de cuprins într-o definiţie.

Si totuşi... Cea mai simplă şi completă definiţie a vieţii o găsim în Sfânta Scriptură, unde în Cartea Facerii profetul Moise mărturiseşte cum Dumnezeu a dat viaţă creaturilor sale şi a poruncit înmulţirea fiecărei specii „după felul lor” (Fac. 1, 21-25). Omului, în schimb, fiind „cununa creaţiei Sale”, i-a dat viaţă într-un mod special. După ce l-a plămădit din elementele creaţiei anterioare aflate în pământ, Dumnezeu dă omului viaţă din propria viaţă: „şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2.7). Iată sfinţenia vieţii. Iată simplitatea şi sfinţenia vieţii.

Toată complexitatea viului evidenţiată de ştiinţă nu este altceva decât o mărturie a puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, Care în actul creaţiei a indus în fiecare făptură toate elementele necesare existenţei şi dezvoltării sale. Dumnezeu a dat creaţiei sale o ordine şi o armonie deosebite. El l-a făcut pe om împărat al creaţiei Sale şi l-a împuternicit cu păstrarea acestei ordini şi armonii. L-a aşezat în rai, care este simbolul vieţii veşnice, al frumuseţii, al ordinii şi armoniei cosmice. În rai, omul a fost aşezat între pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 9). Ispitit de diavol, omul s-a îndepărtat de primul pom, a întrerupt relaţia doxologică cu Dumnezeu şi s-a apropiat de cel de-al doilea pom, care înseamnă neascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceasta, omul - şi alături de el întreaga creaţie - a distrus ordinea şi armonia primară. A pierdut haina strălucitoare a dumnezeirii şi a îmbrăcat haina de piele a morţii. Din acest moment, creaţia este într-o stare de luptă între ordine şi haos, între viaţă şi moarte.

Numai Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Sa pe Cruce şi Învierea Sa au recreat ordinea cosmică şi au dat un nou sens vieţii. Prin trăirea în Hristos, viaţa îşi recapătă sensul sfinţeniei şi finalitatea eshatologică. „Viaţa voastră este împreună cu Hristos şi ascunsă în Dumnezeu”, mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Col. 3, 3).

În concluzie, în timp ce ştiinţa nu ne învaţă ce este viaţa, ci ceea ce putem spune despre viaţă, teologia ne învaţă să preţuim viaţa, ca dar sfânt al lui Dumnezeu.

Prof. dr. Ştefan Dima

 

Bibliografie

Friedrich Cramer, Haos şi ordine. Structura complexă a viului, Editura All, Bucureşti, 2001.

Ylia Prigogine, De la existenţă la devenire, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Gelu Bourceanu, Ioan Grosu, Camelia Beldie, Evoluţie şi autoorganizare în sisteme departe de echilibru, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.

Ştefan Iloaie, Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.

John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.