RO | EN

Teza centrală a uneia dintre direcţiile spre care se îndreaptă la ora actuală psihologia este aceea că fenomenele psihologice pot fi înţelese atât la nivel psihologic, cât şi la nivel biologic. Cercetările orientate spre abordarea biologică încearcă să explice conceptele şi principiile psihologice în termenii constituenţilor lor biologici. Creierul uman conţine peste 10 miliarde de celule nervoase şi aproape un număr infinit de interconexiuni între ele. Şi, în principiu, poate fi găsită o legătură între activitatea creierului şi a sistemului nervos şi evenimentele psihologice.

Unitatea de bază a sistemului nervos este neuronul, o celulă specializată care transmite impulsuri neuronale sau mesaje altor neuroni, glande sau muşchi. Diferitele tipuri de neuroni din sistemul nervos păstrează câteva caracteristici comune, în ciuda diferenţelor uriaşe de mărime sau aspect. Din corpul celular sau soma pleacă un număr de ramuri scurte numite dendrite (din cuvântul grec dendron, care înseamnă „copac”), care primesc impulsuri neuronale de la neuronii adiacenţi. Axonul este un tub subţire care pleacă din soma şi transmite mesaje altor neuroni (muşchilor sau glandelor). La capăt, axonul se ramifică într-un număr de mici ramuri care se termină prin nişte mici umflături numite terminale sinaptice. Butonul terminal nu atinge, de fapt, neuronii adiacenţi. Există un mic spaţiu între butonul terminal şi corpul celulei sau dendritele neuronului receptor. Această joncţiune se numeşte sinapsă, iar distanţa în sine se numeşte fantă sinaptică. Când un impuls neuronal coboară prin axon şi ajunge la butonii terminali, acesta declanşează secreţia unui neurotransmiţător, o substanţă chimică eliberată în fanta sinaptică cu rolul de a stimula neuronul învecinat, transmiţând astfel impulsul de la un neuron la următorul.

Neurotransmiţătorii nu au denumiri comune, aşa cum, de altfel, nici acţiunea lor în organism nu este una simplă. Modul în care aceste substanţe produse în sistemul nervos central acţionează nu este încă pe deplin desluşit, realizându-se în continuare studii  asupra lor. Însă ceea ce se ştie cu siguranţă este că aceste substanţe sunt responsabile pentru o mare parte din atitudinea noastră şi din modul în care reacţionăm ori ne simţim.

Cei mai importanţi neurotransmiţători ce ne influenţează starea de spirit sunt dopamina şi serotonina. Primul este implicat în controlul emoţiilor, mişcării şi în apariţia plăcerii. Serotonina are un rol important în reglarea dispoziţiei. S-a descoperit că aceasta este implicată şi în controlul agresivităţii. De exemplu, când nu mâncăm, ne lipseşte un aminoacid (aflat în alimente) esenţial în secreţia de serotonină. Drept urmare, nivelul serotoninei scade, iar starea de nervozitate creşte.

Neurotransmiţătorii nu influenţează numai modul în care ne simţim, ci şi reacţiile de natură fizică. Un exemplu este oxitocina, o proteină produsă în creier care stimulează secreţia de lapte în cazul femeilor care alăptează, dar şi contracţiile din timpul naşterii, ducând în acelaşi timp la apariţia sentimentului matern.

Adrenalina este un alt neurotransmiţător, esenţial în reglarea atenţiei. Dacă un nivel scăzut de adrenalină duce la oboseală, secreţia în exces poate cauza tulburări de somn şi stări de anxietate. În situaţii riscante, creierul nostru produce adrenalină în exces, ceea ce ne face să acţionăm instinctiv. În combinaţie cu un nivel ridicat de dopamină şi de norepinefrină, adrenalina „se face vinovată” de stările prin care trecem atunci când iubim. Mai exact, dopamina creează starea de euforie, în timp ce ultimele două sunt responsabile de ritmul alert al inimii.

Astfel, un nivel prea mare sau prea mic al neurotransmiţătorilor în organism produce dezechilibre care se pot observa direct în toate aspectele vieţii. Însă modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier nu sunt singurele responsabile de apariţia bolilor. De exemplu, în privinţa tulburărilor afective, studiile dovedesc că serotonina este doar unul din multitudinea de factori legaţi de depresie. Factorii sociali şi psihologici cum ar fi singurătatea, lipsa de exerciţiu, dieta săracă, lipsa de încredere în sine pot de asemenea juca un rol enorm în depresie. Astfel, în tulburările depresive şi anxioase, atât biochimia pacientului, cât şi integrarea sa în mediul social şi ocupaţional sunt afectate, fiind necesar tratament atât la nivel biologic, cât şi psihosocial.

Chiar şi în tulburări precum schizofrenia, a cărei cauză primară este biologică, pacientul manifestă frecvent pierderi severe ale abilităţilor de socializare şi ale capacităţii de a exercita o meserie. Suplimentarea medicamentelor antipsihotice cu psihoterapia destinată să ajute persoana să facă faţă consecinţelor schizofreniei poate fi foarte folositoare.

Faptul că o gamă largă de tehnici de psihoterapie şi medicamente este eficientă în tratamentul unor tulburări (în special al depresiei) sugerează că o intervenţie la nivelul sistemului biopsihosocial al unei persoane afectează toate nivelurile sistemului. De exemplu, intervenţia la nivel psihologic poate cauza schimbări în biochimia pacientului şi comportamentele sociale ale acestuia. Acest lucru se întâmplă deoarece biochimia noastră, personalităţile şi procesele noastre de gândire, precum şi comportamentele noastre sociale sunt atât de strâns întrepătrunse, încât fiecare element îl influenţează pe celălalt, atât în mod pozitiv, cât şi în mod negativ.

Viaţa umană, ca şi existenţă biologică, nu este nimic în afara principiului său de unitate, unitate dintre trup şi suflet, dintre lumea spirituală şi lumea materială.

Aura Sandu


Bibliografie

  • Eichenbaum, H (2000). A cortical-hippocampal system for declarative memory. Nature Reviews Neuroscience, 1, 41-50.
  • Smith, E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R. (2005). Introducere în psihologie, Editura Tehnica, Bucureşti.