RO | EN

Fizica newtoniană a avut un aport important la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei în secolele XVII-XIX, dar începând cu secolul XX ea nu mai era în concordanţă cu noile descoperiri din fizică. Depăşirea fizicii newtoniene a fost posibilă prin teoria relativităţii a lui Albert Einstein şi teoria cuantică dezvoltată de Nils Bohr, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger etc.

Fizicienii contemporani au deschis o nouă viziune în înţelegerea lumii din perspectiva timpului. Ei au plecat de la premiza că lumea este formată din două feluri de lucruri: obiecte ce pot fi descrise prin proprietăţile lor şi procese care se desfăşoară în timp şi pot fi explicate printr-un raţionament. În lume nu se întâmplă nimic în afara timpului. Obiectele au natură statică şi oferă iluzia opririi timpului în loc, în contradicţie cu procesul, care desemnează o schimbare ce se desfăşoară în timp. Timpul nu poate fi oprit. Fizicianul Lee Smolin are un exemplu plastic prin care înlesneşte deosebirea dintre obiect şi proces. Din pelicula unui film de mare succes, propune să se extragă câte o secvenţă din zece în zece secunde. O peliculă de film, în general, este formată din imagini statice, care în rulare dau iluzia mişcării. Noul film însă, nu este atractiv din cauza discontinuităţilor, iar „imaginea statică este ea însăşi o iluzie”1. Filmul nu mai este interesant, prezintă o contradicţie, pentru că lumea este mereu în mişcare, iar mişcarea şi schimbarea ţin de firea umană. O secvenţă de film, asemenea unui obiect este o imagine statică a unui moment de timp îngheţat, fără corespondenţă în realitate. Obiectele sunt iluzorii pentru că nu reflectă trecerea timpului.

Prin acest exemplu înţelegem mai bine diferenţa dintre fizica newtoniană şi teoria relativităţii a lui Einstein. Mecanica newtoniană ne învaţă să caracterizăm starea fizică a obiectelor prin masă, localizarea coordonatelor spaţiale etc. Observăm că timpul nu apare în caracterizare. Dacă se dă drumul timpului să curgă şi se va face un şir de măsurători, fiecare din ele va da starea obiectului îngheţată la un moment dat. Toată seria de măsurători va fi asemenea unor secvenţe de film, o înşirare de momente oprite în timp. Starea fizică newtoniană dă iluzia momentului îngheţat şi conduce la altă iluzie, că lumea este formată din obiecte statice.

Teoria relativităţii a lui Einstein şi mecanica cuantică ne dezvăluie, însă, o lume a proceselor, în care mişcarea şi schimbarea sunt primordiale, iar obiectele statice au însemnătate secundară. Civilizaţia actuală ne-a obişnuit, însă, cu contrariul mişcării. Problema fizicienilor, astăzi, este de a schimba mentalitatea oamenilor despre lumea materială: „pentru a vorbi în limbajul noii fizici, trebuie să învăţăm un vocabular în care procesul este mai important decât starea imobilă şi o precedă”2.

Oamenii sunt fascinaţi, însă, de oprirea timpului, de imortalizarea momentelor deosebite ale vieţii în pictură, sculptură, fotografie, film etc., dar timpul nu poate fi oprit. Nu imaginea statică reprezintă lumea, ci procesul: „Tot talentul unui artist, spune Smolin, nu poate transforma un proces într-un obiect”3.

Pentru a avea o gândire raţională despre lume fizicienii ne propun astăzi să distingem cele două căi: cea iluzorie a obiectelor şi cea reală a proceselor schimbării. Prima a condus la o ideologie materialistă, care s-a conturat după apariţia mecanicii clasice.  Prin cea de-a doua cale, trebuie să vedem numărul mare de evenimente din lume, în care un eveniment este partea cea mai mică dintr-un proces, sau unitatea de schimbare. Nu trebuie să ne gândim la un eveniment ca la o schimbare suferită de un obiect static: „În relativitatea generală e absurd să vorbim despre un univers în care nu se întâmplă nimic. Timpul nu este altceva decât o măsură a schimbării”4.

Universul evenimentelor trebuie văzut ca un univers relaţional, ca o reţea de relaţii ce aduc schimbare şi transformare. Proprietăţile universului pot fi descrise în termenii relaţiilor între evenimente şi cea mai importantă relaţie care leagă două evenimente este cauzalitatea. Trăim într-un univers cauzal, în care, conform teoriei relativităţii generalizate, nimic nu se deplasează mai repede decât lumina.

Conform teologie ortodoxe, cauza mişcării universului este Dumnezeu, spre Care înaintează, ca spre o ţintă finală: „niciunul din lucruri nu e de sine lucrător, căci nu este necauzat. Iar ceea ce nu este necauzat se mişcă desigur pentru o cauză, mişcarea fiind lucrată în el de cauza pentru care e şi spre care îşi face mişcarea. Căci fără cauză nu se mişcă nicidecum nimic din cele ce se mişcă în vreun mod. Iar începutul a toată mişcarea naturală este facerea celor ce se mişcă, iar cauza a toată facerea este Dumnezeu, ca făcător al ei”5.

Există întotdeauna o cauză care face să apară un nou eveniment. Din acest motiv, timpul şi schimbarea nu sunt opţionale, universul compunându-se din procese. Lee Smolin afirmă că în această lume timpul şi cauzalitatea sunt sinonime: trecutul unui eveniment constă dintr-un set de evenimente care îl provoacă, iar viitorul unui eveniment constă din setul de evenimente care l-au influenţat.

În acord cu fizicienii contemporani, filozoful ştiinţei Karl Popper consideră că evenimentele trebuie să treacă şi prin filtrul observaţiei, altfel nu ar exista dacă nu ne-ar „deranja” într-un fel existenţa: „Nu avem o observaţie, ci o facem. Noi avem zilnic anumite aşteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia când ele ne sunt înşelate; deci realitatea ne răspunde cu un feed – back negativ, care determină reconfigurarea aşteptărilor noastre”6. Observaţia are un rol important în procesul de schimbare prin dispoziţia de a reacţiona conştient, care trebuie să se manifeste într-o primă fază pentru ca în faza următoare să apară o schimbare. Karl Popper explică această opţiune prin metafora găleţii şi a reflectorului, arătând că factorul cel mai important în observarea evenimentelor lumii, care preced procesul de transformare, este mintea umană. Astfel, în modelul „spiritului – găleată”, mintea umană este asemenea unui container cu deschideri largi, acumulând informaţii prin percepţie şi cunoaştere. În opoziţie cu această viziune, mintea umană este ca un reflector ce luminează întunericul din jurul său, prelucrează informaţia şi o transmite.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii confirmă peste timp lipsa de importanţă a obiectelor. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie într-o omilie: „Nu vă sprijiniţi pe lucrurile din afară, cum ar fi averea şi slava. Ele sunt ca un gărduleţ care, când se va prăbuşi, şi se va prăbuşi, vă va lăsa ca pe un pomişor descoperit şi uşor de doborât şi nu numai că nu veţi aduce roade, dar veţi rămâne şi plăpânzi. Gărduleţul care v-a împiedicat să vă căliţi şi să vă întăriţi în bătaia vânturilor, v-a pregătit să cadeţi la cea mai mică adiere”7.

Pentru părintele Dumitru Stăniloae, ataşarea omului de obiecte este o lucrare a simţurilor, situată pe cea mai joasă treaptă a cunoaşterii. Atracţia omului faţă de obiecte este un rezultat al imaginaţiei, în care raţiunea se supune senzaţiilor. Numai eliberată de povara simţurilor raţiunea se poate ridica pe o treaptă superioară, cea a cunoaşterii unui univers relaţional: „Raţiunea e legată însă nu numai în jos, de simţire, ci şi în sus, de minte, de capacitatea de înţelegere unitară a raţiunilor lucrurilor, a unui sens comun şi superior al lor. Raţiunea oferă astfel minţii putinţa sesizării cauzei unitare a raţiunilor şi chipurilor lucrurilor şi a lui Dumnezeu, nu ceea ce e în Sine, ci în calitatea de cauză”8.

Lumea nu trebuie înţeleasă ca o colecţie de obiecte plasate în spaţiu şi timp, ci ca fiind formată dintr-o reţea de relaţii între părţi, proprietăţile fiecărei părţi fiind determinate de relaţiile cu celelalte părţi. Nimic în această lume nu este static. De la corpurile cereşti din lumea macroscopică, până la particulele elementare din lumea microscopică, totul este în mişcare în timp.  Timpul nu se opreşte şi scurgerea lui supune lumea  proceselor schimbării.

Conf. dr. Lucia Balint


Note

1. Lee Smolin, Spaţiu, timp, univers, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 67.

2. Ibidem, p. 69.

3. Ibidem, p. 68.

4. Ibidem, p. 35.

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, col. P.S.B. nr. 80, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, pp. 196-197.

6. Karl Popper, Opera filozofică, http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Popper, 28 august 2010.

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deşertăciuni - Nu vă sprijiniţi pe lucrurile din afară, http://www.ioanguradeaur.ro/260/nu-va-sprijiniti-pe-lucrurile-din-afara/, 28 septembrie 2010.

8. Pr. Dumintru Stăniloae, nota 243 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 195.