RO | EN

S-au apropiat ucenicii lui Iisus, zicându-I: «Cine este oare mai mare întru împărăţia cerurilor?» Şi El, chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: «Adevăr vă spun: De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Dar, cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor»” (Mt. 18, 1-4).

Din Nazaretul în care pulsează atemporal Lumina din Lumină, cerurile se cuprind de Icoana Fecioarei Maria ocrotită de Îngerul Bunei Vestiri, care-i zice: „Puterea Celui Prea Înalt te va umbri”. Sub acea umbră de heruvimi s-a rugat Moise, purtătorul Tablelor Legii, profetul Miheia care prorocise că Mesia - Logosul Divin şi păstorul celor aleşi - se va arăta în Betleem, cetatea regelui David. Despre zămislirea supraomenească a grăit contemporanul lui Miheia, smeritul Isaia. „Iată Fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu…”

De fiecare dată când reflectăm asupra Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, călătorim alături de „Cel care ridică păcatul lumii”, aşa cum L-a numit, pe ţărmul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul. Tălmăcind Sfânta Scriptură, Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu Anania aprofunda înţelesul verbului „a umbri”, pe care îl tălmăceşte ca o acţiune „prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul. În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui  Dumnezeu i-a umbrit trupul, în clipa aceea, Fiul Său, Cel Născut din Tatăl «mai înainte de toţi vecii», S-a întrupat în pântecele ei şi a devenit Om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului: «Astăzi S-a născut/Cel făr’ de-nceput», adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie”.

Strămoşii noştri s-au deprins cu gândul că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit cu darul nevinovăţiei şi al milostivirii spre a îndrepta şi călăuzi lumea. Cu o cuviinţă care răsare din grăuntele de jertfă al rugăciunii, poporul român, care a primit vestea cea bună în primele volute de vreme ale întemeierii sale, îl caută pe Dumnezeu înăuntrul sufletului şi pretutindeni. „Ne vom bucura cu îngerii din ceruri de cea mai duioasă şi mai aproape de sufletele noastre sărbătoare, cea a Naşterii Domnului”, scrie Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, subliniind că „pentru om S-a întrupat Hristos. Pentru om a devenit Prunc, pentru ca omul să reia, de la starea de prunc, calea spre înnoire”.

În mărturisirea călăuzitoare este cuprinsă rânduiala colindelor, cuvânt străvechi, preluat din latinescul „calenda”, cu sensul de început, de izvor al timpurilor. Numele este prins în sideful cald al discului solar imaginând ritualul universal al rodirii, al nerisipirii prin cunoaşterea tainelor vieţii şi morţii. Când transcriem această vocabulă, proprie Crăciunului, deşi se colindă şi la Florii şi la Sfintele Paşti, se cuvine să privim şi la umbra sacră pe care ea o lasă pe pagina de lexicon. Cei de demult rosteau sau ascultau imne, ode la coborârea astrului zilei spre sudul aliat cu speranţele şi apoi se smereau la ridicarea lui în liniştea superioară a universului. În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, cu îndreptăţită emoţie, Mântuitorul este asemănat cu Izvorul Luminii, El este numit „Soare al lumii”. Dorul după Dumnezeu şi-a găsit cadenţa rostirii în versuri cantabile în epodele austere ale încreştinaţilor geto-daci, care, adesea încercaţi de primejdii, recunoşteau de mult primatul sacrului în pătrunderea înţelesurilor existenţei lor predominant pastorale, în caligrafia astrelor şi în miraculoasele, nepătrunsele manifestări ale naturii. Iată de ce în colindele noastre se află neatinsă identitatea frumosului creştin, trezvia, idealul de viaţă - în acord cu extazul mistic prin care omului i se îngăduie să contemple cele nevăzute - în armonie cu Cerul, cu semenii şi cu sine însuşi. Colindele sunt valori duhovniceşti care, în legănarea cosmică, aproape tactilă, a razelor, împlinesc o sfântă Liturghie în rostire populară. Ele urmează fidel peregrinarea Luminii mântuitoare - de la alegerea Mariei din Nazareth şi înţelepciunea sporită în visul dreptului Iosif, chemarea la Betleem (cu presupusa ingratitudine a localnicilor, sancţionată în colinda noastră prin: „Viflaime, Viflaime/de ce n-ai primit în tine/Pe Fecioara Maria/Să nască pe Mesia?”), popasul într-un staul de oi, înălţarea stelei, fuga în Egipt, Întâmpinarea Domnului, Botezul şi Epifania. Toate acestea sunt trepte ale Revelaţiei. Diorsitorul Sfintei Scripturi sintetiza astfel importanţa coborârii Cuvântului în istorie: „Viaţa de pe pământ a Domnului s-a petrecut între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul. De aceea, se cuvine să sărbătorim Crăciunul în lumina Paştilor şi Învierea Domnului în lumina Crăciunului”.

Colindul prorocului Isaia (rostit cu şapte veacuri înaintea Naşterii Domnului: „Munţii-n floarea frumuseţii/ca paşii celui ce rosteşte veste bună…”) îşi va afla ecoul în lucrarea Sfântului Evanghelist Luca, şi, chiar în veacul întâi în mărturia Sfântului Ignatie Teoforul (35-107), martirizat în vremea lui Traian în Colosseum, la Roma. El spunea că „Taina Naşterii lui Hristos S-a săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu”. În gândirea sfântului (tradiţia apostolică păstrează imaginea Pruncului ridicat în slavă de Iisus), peste această „tăcere” coboară un voal de Lumină: „O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei care covârşea cu lumina pe toate… Dumnezeu S-a arătat în chip omenesc, spre înnoirea vieţii veşnice… Se pregătea nimicirea morţii” (Epistola către Efeseni 19, 2-3).

Dacă în Psalmi cuvintele se frâng adesea în lacrimi, o dată cu păstorii veniţi pentru binecuvântare în Casa Pâinii, călăuziţi ca şi magii de Steaua Mântuitorului, evlavia se va revărsa în cântece de bucurie duhovnicească. Pruncul Iisus  a deschis porţile pământului cu Lumină cântată. Tâlcuind poezia sacră, Sfântul Vasile cel Mare se întreba: „Ce poate fi mai înţelept la această povaţă a Învăţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în acelaşi timp să şi învăţăm cele ce ne sunt de folos?”. În primăvara anului 372 avea să fie înecat în  râul Buzău Sfântul Mucenic Sava, mult preţuit de Sfântul Vasile, care în predica sa cinstea, ca şi în colindele de mai târziu, lucrarea providenţială a naturii dumnezeieşti. Peste aproape un veac, dobrogeanul Sfântul Ioan Casian (360 – 435) va reaminti în vestitele sale „Convorbiri” (scrise în limba latină) despre tradiţia sărbătorilor în acest răsărit de creştinătate, vibrând în rostirea bizantină a monahilor. În secolul VI, Roman Melodul a compus „Condacul Naşterii lui Hristos” (763 versuri în 25 strofe). Era vremea în care Dreptul împărat Justinian, autor al imnului trinitar „Unule Născut’, înălţa cântări, odată cu rugăciunea sa smerită, la Altarul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Acesta era climatul spiritual în care, cum remarca nepreţuitul autor al „Istoriei religiilor”, poporul român a cunoscut râvna de a „se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat”. Mircea Eliade, cunoscător al scrierilor filocalice, scrie cu entuziasm liric (pe care-l mai aflăm şi în reflecţiile istoricului  Vasile Pârvan) despre faptul că asumarea Sărbătorii Naşterii Domnului a influențat decisiv ritmul vieţii spirituale a înaintaşilor noştri, a marcat întregul spaţiu al ethosului (muzical şi poetic) proiectat şi în arborada colindelor şi a cântecelor de stea: „Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la Răsărit, cuvintele proorocilor – toate îl mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi, acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi românii le îndurau zi de zi. Românii se regăseau întru totul în loviturile, încercările şi lipsurile îndurate de Fiul lui Dumnezeu, şi primeau din această regăsire, puterea de a merge mai departe”.

Aşadar, „folclorul românesc vechi – sau cultura profundă românească – au ieşit din din această cunoaştere profundă a Evangheliei. Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindul tradiţional românesc, vom regăsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii creaţii”. Nu întâmplător biblicul „aleluia” este la români suportul filologic al refrenului „Lerui Ler”.

Întreaga armonie a colindelor româneşti reflectă sapienţialitatea distihului: „Astăzi S-a născut / Cel făr’ de—nceput”.

Cu Duminica Epifaniei în gânduri, din Ajunul Crăciunului şi până în zorii Sfintelor Sărbători ce vor încununa mereu ţara noastră, adevăraţii colindători (copii, adulţi, vârstnici) rostesc (mai bogat în Moldova, mai comprimat în Ardeal) binecuvântatul mesaj cristic. Cu ramuri de brad şi flori uscate de busuioc, cu fructe din livadă, cântând fie la unison, fie pe grupe, ridică Steaua mântuitorului deasupra frunţilor îngândurate. Dacă, în ordinea ierminiilor, icoanele zugrăvite în biserici mărturisesc timpul revelaţiei, glasurile colindătorilor întrepătrund straturile nevăzute ale vremii, desenând pe cerul liniştit nimburi de sunete. Cântarea lor simplă din an - în ani, din veacuri – în veac înfrăţeşte credinţa curată a românului cu mărturisirea ei neînfricată:

Acolo sus, în vremea ceea,

În frumoasa Galileea,

O fecioară vieţuia,

Ce Maria se chema.

Nazaret era oraşul

Unde ea îşi avea sălaşul.

Într-o zi, Maria sta

Singură si se ruga.

Deodată ce văzură?

Casa toată se umplură

De-o lumină lucitoare

Ca lumina de la Soare.

Îngerul Gavriil intrase

La Sfânta Fecioară-n  casă:

Nu Te spăimânta Maria

Că vei naşte pe Mesia,

Fiul Tatălui va fi

Şi Iisus se va numi.

 

Prof. dr. Virgil Nistru Ţigănuş