RO | EN

Triada spaţiu-teritoriu-loc este un subiect labirintic. De-a lungul timpului, sociologia şi filosofia, geografia sau arhitectura s-au preocupat de fiecare categorie în parte. Nu ştim dacă abordările lor convergente sunt mai numeroase decât divergenţele inevitabile dintre ele, dar sunt destule argumente să afirmăm că finalitatea interdisciplinarităţii subiectului a rămas totuşi, de prea multe ori, ... „specializată”!

Geografii, într-un fel îndreptăţiţi să ceară prioritate în lămurirea practică a acestor categorii măcar pentru faptul că discursul lor integrează o permanentă ancorare spaţio-teritorial-locală, au fost nelipsiţi din multe asemenea asocieri interdisciplinare. În mod inexplicabil, una singură pare să fi fost mai puţin privilegiată, cea între geografie şi teologie. De aceea, subiectul despre mecanismele de structurare a spaţiului, teritoriului şi locului îşi propune o primă punte între cele două domenii, inedită ca abordare între preocupările româneşti şi tocmai de aceea susceptibilă de completări şi reformulări ulterioare.

În sens larg, spaţiul este forma obiectivă şi universală a existenţei materiei. Filosofia, fizica sau astronomia pot adăuga parametri lămuritori acestei definiţii, în acord cu formaţia ştiinţifică a grupului care o adoptă. Legătura indisolubilă cu timpul şi dificultatea stabilirii unei limite spaţiale precise sunt alte două atribute acceptate.

În compensaţie, ca să nu spunem în opoziţie, cu accepţiunea generală, spaţiul în sens restrâns se referă la suportul real şi concret al activităţilor umane, în care se combină totalitatea componentelor geografice naturale şi antropice1. Ne dăm seama cu uşurinţă că această definiţie este născută de geografi care operează o prima separaţie „spaţială”, raportându-se la un spaţiu limitat – cel al lumii terestre.

Nu mai simplu, nici mai prejos decât matricea sa universală, spaţiul geografic corect delimitat are calitatea de a fi mai accesibil şi deci, prezumtiv, mai uşor de cunoscut datorită limitării sale. Dar pentru mulţi dintre noi, chiar şi această delimitare a spaţiului poate fi descurajantă căci, tot prea întins fiind, stăpânirea sa este imposibilă în afara instrumentarului convenţional oferit de cunoaşterea ştiinţifică. De aceea, fiecare domeniu ştiinţific îşi „extrage” din acest hiperspaţiu geografic propriul spaţiu de cercetare, pe care îl investeşte cu importanţă şi prioritate maximă – spaţiul economic, politic, cultural, naţional, geomorfologic, aerian, ecologic, personal etc. Pentru teologi, spaţiul spiritual şi cel religios ar putea completa apoteotic lista, iar din perspectiva dezbaterii pe care o propunem ne putem întreba dacă acestea funcţionează detaşat sau simultan cu alte nivele spaţiale.

În realitate, ceea ce ar putea să intereseze cu adevărat în mod practic şi direct ar trebui să fie nu atât decelarea spaţiilor, cât interacţiunea dintre natura creată (materială) şi om, adică dintre favorabilitatea pentru locuire şi locuirea efectivă, cu toate dimensiunile însoţitoare, creatoare de spaţii.

Instalarea şi dezvoltarea unei comunităţi umane într-un spaţiu sunt traductorul acestei favorabilităţi devenite prim vector de structurare al acestuia la scară istorică, împărţit între locuit şi nelocuit, între lume şi pustiu2. Geografia mediază astfel între vastitatea complexă a spaţiului şi reducţionismul comun al înţelegerii umane, introducând un vehicul accesibil – teritoriul3.

Teritoriul este definit ca decupajul spaţial generat de prezenţa umană. Dincolo de nuanţele etologice sugerate de ocuparea şi marcarea unui areal, definiţia teritoriului umanizat (οικος) este înnobilată de latura spirituală, care se asociază oricărei comunităţi umane. Teritoriul este spaţiu asumat, valorizat şi încărcat cu memorie şi ataşament. Este un ţesut deopotrivă orizontal şi vertical, rezultat din însumarea tuturor prezenţelor individuale unite într-o comunitate de credinţă, istorie şi acţiune. Omul ca fiinţă socială nu dezlocuieşte singur un spaţiu, ci compune, dimpreună cu semenii săi, o structură de interfaţă între văzut şi nevăzut, un teritoriu aşadar, pe care îl transformă prin actul de locuire. Spaţiul nelocuit este pustiu4, cel locuit devine teritoriu, lume.

Fideli formaţiei noastre geografice, credem că fiecare trăsătură a spaţiului natural, variat în forme, dar neutru spiritual, „impresionează” într-un anumit fel comunitatea care i se adaptează, tot aşa după cum fiecare comunitate ajunge, după un timp, să amprenteze spaţiul prin voinţa şi alegerile sale, teritorializându-l. Aceasta este însăşi provocarea tradiţională pe care geografia a avut-o de gestionat dintotdeauna – determinism geografic versus voluntarism social -, şi care, în contextul scrierii unei geografii a sacrului, capătă o importanţă majoră.

Este momentul să ne punem întrebarea dacă perspectiva teologică recunoaşte spaţiul spiritual şi religios ca pe un înveliş continuu al creaţiei - „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe desupra apelor” (Fac. 1,2) - sau le recuperează ca sub-spaţii (teritorii) produse de prezenţa umană.

Locul. În acelaşi timp spaţiu măsurat hic et nunc şi teritoriu cu geometrie variabilă, locul este manifestarea unei individualităţi care califică spaţiul. Prezenţa umană, nu doar în sens biologic, este încă o dată motor al structurării spaţiale, de data aceasta la scară micro-teritorială, iar mobilitatea sa, departe de a fi un neajuns, este originea croirii teritoriului. Reperabil prin coordonate exacte şi simbolizat adesea cartografic printr-un punct, locul personal(izat) funcţionează asemenea unui ciocan care sparge uniformitatea spaţiului profan.

Din punct de vedere spiritual, omul-loc devine comun, deşi propriu, profan la exterior, dar sacru în interior, loc-gazdă al spaţiului şi spaţiu concentrat în loc, biserica lui Dumnezeu închipuită simbolic în om4. Fiecare om defineşte un tip de centralitate, iar împreună-locuirea într-o comunitate conturează teritoriul acesteia.

Într-o nouă definire prin intermediul locului, teritoriul devine o sumă de locuri individuale şi mai mult decât atât: o plasă-reţea a traseelor de mare stabilitate ale fiecărui membru, în care nodurile acesteia sunt locurile semnificative ale comunităţii. Între acestea, şi cumulând atributele de loc, teritoriu şi spaţiu, se află locaşul de cult – produs şi vector structurant ale spaţiului geografic şi spiritual.

Prof. dr. Violeta Puşcaşu

 

Note

1 Roşu, Al. (1987), Terra –geosistemul vieţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.47.

2 În expunerea ţinută pe această temă în cadrul Centrului de Studii Interdisciplinare Sf. Ioan Damaschin, avansam ideea diferenţierii „pustiului” în diverse etape istorice. Astfel, „pustiul” antichităţii este un spaţiu deopotrivă necunoscut şi nelocuit, în timp ce pustiul timpurilor moderne devine un spaţiu cunoscut, dar nelocuit (deşerturile naturale), pentru ca în lumea contemporană să asistăm la o extindere a pustiului la spaţiul cunoscut şi locuit, dar golit de legăturile spirituale inter-umane, ca liant spaţial.

3 Groza, O. (2003), Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Ed. Paideia, Bucureşti, p. 246-247.
4 Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 126.