RO | EN

Ştiinţa greacă a exercitat o influenţă covârşitoare asupra teologiei creş­tine prin caracterul ei substanţial, căci a fost obligată să lase în umbră caracterul contingent al lumii naturale şi să se concentreze asupra naturii divine, care rămâne nemişcată în esenţa ei metafizică. Şi chiar atunci, când în Evul Mediu şi‑au făcut apariţia curente autentice pentru o înţelegere empirică sau ştiinţifică a naturii, acestea au fost deturnate de la scopul lor de modelele scolastice de gândire logică şi formală, preocupate înainte de toate de adevăruri abstracte şi necesare, de Dumnezeu Care nu Se mişcă. Din punct de vedere biblic, Dumnezeu rămâne nemişcat, după substanţa Sa di­vină eternă, dar Se mişcă în acelaşi timp, pentru că nu este doar o substanţă nemişcată, ci şi comuniune de Persoane divine, Care nu rămân indiferente faţă de lumea pe care au zidit‑o din iubire. Sfântul Maxim face sinteza dintre mişcarea şi nemişcarea lui Dumnezeu şi afirmă că Dumnezeu Se mişcă, rămânând nemişcat. Cuvintele lui Galileo Galilei „E pur si muove“ constituie un protest împotriva unei filozofii şi teologii care se îndepărtaseră de teoria realistă a cunoaşterii şi militau pentru o cunoaştere idealistă, care ignora total conceptul de ordine raţională contingentă a naturii.

Într‑un sens cu totul diferit faţă de ştiinţa aristotelică, ştiinţa modernă a dezvoltat o teorie a cunoaşterii interesată de domeniul fenomenelor obser­vabile şi contingente, ca realităţi accesibile cercetării empirice şi susceptibile de înţelegere, fără să apeleze la domeniul „metafizic“ al realităţilor ultime sau să recurgă la „cauzele oculte“. O ştiinţă de acest gen nu îşi propune să explice natura ultimă a cauzei, pe care o învăluie în tăcere, nu se interesează de metafizică, ci se mulţumeşte să ofere o prezentare a fenomenelor şi a conexiunilor lor mecaniciste externe, dincolo de orice structură ultimă. Această ştiinţă se întemeiază pe o cunoaştere a lumii naturale bazată pe fractura dualistă dintre „fenomene“, care pot fi cunoscute, şi „noumenul“ (după teoria lui Kant, fenomenul, „noumenul“ nu poate fi cunoscut) şi caută să impună lumii fenomenale legile elaborate de om în virtutea categoriilor de gândire existente în mintea lui. Operaţiunile lui mintale şi ştiinţifice pot conferi universului înconjurător formă sau structură exterioară mecanicistă, cu semnificaţie şi interes pragmatic pentru el. Ştiinţa modernă este esenţial instrumentală şi antropocentrică, pentru că pune accentul pe latura subiectivă a cunoaşterii ştiinţifice, în dauna caracterului obiectiv al naturii şi urmăreşte scopuri practice, orientate numai către om. Exemplul clasic al acestui gen de ştiinţă îl avem în „Ştiinţa mecanicii“ a lui Ernst Mach1 .

Modul de gândire iluminist, aşa cum a fost înţeles de Kant, s‑a con­cretizat într‑o concepţie mecanicistă despre lume, care a contribuit în mod substanţial la secularizarea progresivă a lumii naturale. Începând cu Christian Wolf, gânditor iluminist, lumea naturală a început să fie considerată ca o maşină care funcţionează autonom, fără intervenţia Creatorului. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care Laplace, adresându‑se lui Napoleon, care voia să cunoască părerea lui despre existenţa lui Dumnezeu, i‑a răspuns: „Sire, nu am nevoie de această ipoteză“. Desigur, eliminarea metafizicii din sfera gândirii ştiinţifice constituie mijlocul prin care Kant a căutat să pună capăt ingerinţelor în domeniul cunoaşterii ştiinţifice, ca să elibereze gândirea ştiinţifică de orice constrângeri exterioare. Deviza pe care a lansat‑o în numele iluminismului: „Aude sapere“ („Îndrăzneşte să cunoşti“) a pus bazele ştiinţei moderne. Odată cu aceasta a ridicat însă un obstacol greu de trecut pe calea credinţei în Dumnezeu. Căci, din momentul în care lumea este con­cepută ca o maşină care funcţionează prin ea însăşi, omul nu mai are nevoie de Dumnezeu.

Ştiinţa contemporană constituie o turnantă decisivă în domeniul cunoaşterii şi al progresului ştiinţific. Secolul al XIX‑lea marchează debutul tranzacţiei de la existenţa lucrului în sine, care a separat creaţia de Dumnezeu şi omul de natură, la o nouă ştiinţă, bazată pe existenţa reciprocă a lucrurilor unul în altul, prin energii. Această turnantă decisivă din structura logică a ştiinţei se datorează lui James Clerk Maxwell, care a preluat acest concept din patristica alexandrină2 şi l‑a pus la baza teoriei referitoare la „conceptul de câmp dinamic continuu“, în lumina magnetismului şi a electricităţii, desco­perite de Newton şi Faraday. Descoperirea lui Maxwell, pe care Einstein o consideră ca o turnantă capitală introdusă în structura gândirii logice, arată că realul este susţinut de câmpuri (electromagnetice, electronice, neutronice etc.) şi, în primul rând, de un câmp primordial, care se caracterizează printr‑o stare de ordine şi perfecţiune absolute3 . Pe acest temei, savanţii şi filozofii pot vorbi astăzi despre „ordinea supremă care egalează constantele fizice, condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică, implicită, invizibilă, sensibilă, ordinea se află acolo eternă şi necesară, în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra univer­sului, dar prezentă în fiecare particulă“4 . Astfel, de la o concepţie mecanicistă despre univers, bazată pe existenţa lucrului în sine, s‑a trecut la viziunea holistică a universului, întemeiată pe ordinea primordială şi pe câmpuri dinamice, unde nu mai există nimic în sine, ci unele în altele („ab alio et in aliis“), după cuvântul Scripturii: „...Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine...“ (Ioan 17, 20).

Faţă de ştiinţa modernă şi mecanicistă, ordinea unitară şi armonioasă a creaţiei, pe care Maxwell a pus‑o la baza teoriei sale despre câmpurile electromagnetice este importantă din două puncte de vedere. Pe de o parte, această ordine depăşeşte dualismul dintre Dumnezeu şi creaţie, pentru că este vorba de o ordine care nu aparţine lumii naturale, ci lumii supranaturale sau energiilor necreate. S‑a ajuns astfel la concluzia că lumea naturală nu mai poate fi explicată, fără o ordine care există dincolo de ea. Dar, cu toate că ea nu poate fi dovedită de ştiinţă ca atare, pentru că depăşeşte hotarele lumii naturale, a fost adoptată totuşi ca postulat al cercetărilor ei, pentru că deschidea calea cunoaşterii mereu mai profunde a naturii. Datorită ei se poate lămuri că „universul pare construit şi reglat cu o precizie inima­ginabilă, care te conduce la existenţa unei Cauze şi a unui scop care îi rămân exterioare sau transcendente5 . Acesta este motivul pentru care se afirmă astăzi că ştiinţa a început să bată la porţile transcendenţei divine.

Pe de altă parte, această ordine universală a creaţiei care se oglindeşte în constituţia ei internă ne arată că lumea nu mai poate fi interceptată subiectiv, în funcţie de om şi de categoriile de gândire existente în mintea lui, ci în funcţie de propria ei raţionalitate intrinsecă. Ştiinţa nu mai prezintă lumea aşa cum o gândeşte un om sau altul (weltanschaung), ci aşa cum se prezintă ea în realitate. Cunoaşterea lumii a început să aibă caracter obiectiv. Această raţionalitate, care depăşeşte opoziţia dintre om ca fiinţă gânditoare („res cogitans“) şi natura ca substanţă amorfă („res extensa“), pune apoi în evidenţă principiul antropic, elaborat de Brandon Carter, potrivit căruia universul este dotat foarte exact cu proprietăţile necesare zămislirii unei fiinţe capabile de inteligenţă şi conştiinţă6. În timp ce universul fizic pare că se îndreaptă spre o entropie mereu mai evidentă, universul viu urcă într‑o direcţie contrară, spre a crea tot mai multă ordine, care culminează cu apariţia omului. Cu acest prilej, trebuie precizat că teologia răsăriteană se declară în favoarea creaţiei continue a lumii şi omului de către Dumnezeu Însuşi, distan­ţându‑se atât de creaţionism, cât şi de evoluţionism, care presupun autonomia lumii naturale şi absenţa lui Dumnezeu din creaţie. Chiar şi ştiinţa contem­porană, cu toată importanţa pe care o conferă ordinii relaţionale a univer­sului, porneşte de jos în sus şi lasă impresia că omul se poate ridica el însuşi la Dumnezeu, că bate la poarta transcendenţei divine, fără ca Dumnezeu să coboare la el. Sfântul Maxim ne spune însă că este greu să te urci la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu coboară la tine...

În lumina Revelaţiei divine, Sfântul Atanasie cel Mare porneşte de la Dumnezeu spre creaţie, adică de sus în jos, şi pune baza unei cosmologii unitare, care depăşeşte disocierea dintre lumea sensibilă şi lumea inteligibilă care a dominat gândirea greacă şi pe cea modernă, aşa cum am văzut mai sus: „Deci, Cuvântul Atotputernic, Atotdesăvârşit şi Sfânt al Tatălui sălăşluindu‑Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutin­deni şi luminând toate cele văzute şi nevăzute, le ţine şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui şi dându‑le viaţă tuturor şi păzindu‑le pe toate împreună şi pe fiecare în parte şi nelăsând nimic gol de prezenţa Sa ... alcătuieşte o singură lume şi o unică ordine frumoasă şi armonioasă a ei, El Însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându‑le pe toate, prin crearea şi orân­duirea lor raţională, după bunăvoinţa Tatălui“7.

...Care este concluzia? În prima parte a expunerii noastre, am pus în evidenţă două concepţii diferite despre lume, una scolastică, alta modernă, care au provocat conflictul dintre credinţă şi ştiinţă. Concepţia scolastică pune accentul pe caracterul imuabil şi absolut al Divinităţii şi trece cu vederea peste caracterul relativ, contingent al lumii fizice. Din această cauză, sco­lastica a pus în circulaţie sistemul geocentric, care pretinde că Soarele se mişcă în jurul Pământului. La polul opus, concepţia modernă pune accentul pe caracterul relativ şi contingent al lumii naturale, şi trece cu vederea peste caracterul imuabil şi absolut al Divinităţii. Datorită acestui fapt, Galilei a pus în circulaţie sistemul heliocentric, care consideră că Pământul se mişcă în jurul Soarelui. Dacă interpretăm aceste două concepţii în lumina considera­ţiilor atanasiene de mai sus, care spun că Logosul nu lasă nimic gol de pre­zenţa Lui, atunci descoperim că la baza confruntării dintre credinţă şi ştiinţă se află autonomia creaţiei care a eliminat Logosul etern din cuprinsul lumii naturale. Or, aşa cum am văzut, Logosul este Persoana divină Care rămâne atât transcendentă, cât şi imanentă creaţiei, pentru că Se mişcă rămâ­nând nemişcată şi constituie inelul de legătură dinamică între lumea fizică şi cea metafizică, prin energiile necreate.

 Pr. prof. acad. Dumitru Popescu (1929-2010)

 


Note

* Text preluat din  volumul „Hristos. Biserică. Misiune“, publicat recent în Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, martie 2011.

1.  Desigur, ştiinţa greacă şi cea modernă, care au dominat cultura europeană, nu sunt chiar atât de radicale pe cât par la prima vedere. Căci, dacă ştiinţa greacă nu ducea lipsă de elemente ipotetice şi experimentale şi a făcut descoperiri importante în cadrul universului contingent, în domeniul astronomiei, mecanicii sau opticii, ştiinţa modernă, de altă parte, cu tot caracterul ei pozitivist, a păstrat, cel puţin în concepţia lui Newton şi Galilei, o urmă de esenţialism, care se reflectă în distincţia dintre substanţa primă şi cea secundă pe care o întâlnim în ştiinţa aristotelică. Dar dincolo de aceste comparaţii, ştiinţa greacă şi cea modernă rămân tributare aceluiaşi dualism dintre formă şi esenţă, în moduri diferite. În ştiinţa greacă, unde se pune accentul pe fundamentele imuabile ale cunoştinţei, asistăm la o reducţie a cunoaşterii în sens metafizic, orientată în sus, dincolo de fenomenele contingente către natura necesară şi esenţială a lucrurilor. În schimb ştiinţa modernă, care pune accentul pe lumea empirică a contingenţei şi dezvoltă structuri teoretice cu caracter pragmatic, se caracterizează printr‑o reducţie fizică, orientată în jos, de la metafizică spre fenomene contingente ale lumii naturale. Iluminismul a pus bazele ştiinţei moderne, dar a aşezat la baza cunoaşterii ştiinţifice subiectivitatea umană, fără să ţină seama de Dumnezeu şi natură, adică de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţie. A adâncit conflictul dintre credinţă şi ştiinţă şi va deveni mai târziu un obstacol dificil în calea progresului ştiinţific. Dacă interpretăm ştiinţa modernă în perspectiva biblică şi patristică, observăm că se caracterizează atât prin dualism vertical între Dumnezeu şi creaţie, care s‑a soldat cu autonomia lumii naturale, dar şi pe dualismul orizontal dintre om şi natură. Pe cât de raţional pare omul („res cogitans“), pe atât de amorfă este natura („res extensa“). Ştiinţa modernă nu mai vede lumea aşa cum este ea în realitate, ci o înţelege în funcţie de categoriile de gândire (de cauză, timp şi spaţiu), pe care Kant le‑a transferat din mintea lui Dumnezeu în mintea omului, ca să poată respinge orice apel la metafizică. Omul devine un fel de demiurg, care concepe şi plăsmuieşte lumea fenomenelor observabile după propria sa gândire subiectivă şi o transformă într‑o maşină care funcţionează independent de Dumnezeu.

2. Thomas W. Torrance, Senso del divino e la scienza moderna, Libreria Editrice Vaticana, 1992, p. 352: „Ştim de la biografii lui Clerk Maxwell că acesta obişnuia să studieze cu plăcere Părinţii (bisericeşti) şi pe vechii teologi, pe care îi prefera celor moderni, pentru că aprecia înţelegerea lor «congeniale» despre Univers“.

3. Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 77.

4. Ibidem, p. 57.

5. Ibidem, p. 57.

6. Ibidem, p. 56.

7. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, I, col. PSB, vol. 15, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1987, p. 79.